Cea mai rea dintre toate lumile posibile (116) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
Cercetători din cadrul USAID acuză pe faţă industria „predicatorilor autoproclamaţi” care „işi instalează cu de la sine putere amvonul şi distribuie predici celor ce caută să găsească o soluţionare simplistă la durerea şi nefericirea lor”
„Când profeţiile nu se adeveresc, predicatorii pun cu uşurinţă continuarea mizeriilor vieţii pe seama unor cauze dubioase, precum vrăjitoria, acuzând copiii ca fiind la originea tuturor relelor deoarece sunt uşor de acuzat, aceştia neputându-se apăra singuri de acuzaţiile ce le sunt aduse. O familie ce caută un sfat sau o explicaţie la un predicator poate, de exemplu, să audă cum i se explică că cel ce este cauza necazurilor sale ce nu se mai opresc este chiar copilul propriul copil handicapat, dizabilităţile fizice ale acestuia fiind dovada indiscutabilă a faptului că este un vrăjitor.” 1)
De Boeck spune că sectele religioase menţin o ordine morală devenită oficială în mijlocul prăbuşirii sociale generale şi „nu responsabili religioşi sunt la originea acestor acuzaţii, ei limitându-se doar să le confirme şi, prin aceasta, să le legitimizeze.” Pastorii organizează şedinţe publice de spovedire şi de exorcism numite „curăţirea sufletelor”: „Copilul este pus în mijlocul unui cerc de femei ce se roagă, de cele mai multe ori aflate în transă, aflate adesea în stare de glosolalie 2), semn al prezenţei Sfântului Duh”. De cele mai multe ori, familiile refuză să-şi mai recupereze copilii, din clipa în care aceştia sunt acuzaţi de vrăjitorie, lăsându-i în voia soartei. „Mă numesc Vany şi am trei ani, i-a spus o fetiţă lui De Boeck. Am fost bolnavă. Picioarele începuseră să-mi frigă. Apoi, au începu să zică despre mine că sunt o vrăjitoare. E adevărat. A confirmat acest lucru şi pastorul. ” 3)
Copiii vrăjitori, precum virginele posedate din Salem în secolul al XVII-lea, par să interiorizeze în mod fantasmagoric acuzaţiile ce le sunt aduse, acceptând rolul de vinovaţi sacrificaţi pe altarul urban al anomiei 4) şi al vieţii mizerabile pe care o duc părinţii lor. Un băieţel i-a spus fotografului Vin-cen Beeckman ce a rămas cu gura căscată la cele auzite:
„Am mâncat 800 de oameni. Le-am provocat accidente de maşină sau de avion. M-am dus chiar până în Belgia cu ajutorul unei sirene ce m-a lăsat în portul Anvers. Uneori mă deplasam zburând pe o mătură sau pe o piele jupuită de pe un avocat. în timpul nopţii, am treizeci de ani şi sunt tatăl a o sută de copii. Din cauza mea, tatăl meu şi-a pierdut slujba de inginer – şi apoi, l-am ucis, ajutat de sirenă. De asemenea, mi-am ucis fratele şi sora. I-am spintecat de vii. De asemenea, i-am ucis pe toţi copiii pe care mama mea nu-i născuse încă.” 5)
Beeckman susţine că, neexistând, în Kinshasa, un sistem de protecţie a copilului, alungarea copiilor acuzaţi de vrăjitorie chiar de propriile lor familii nu este doar o simplă modalitate de a justifica abandonarea lor, ci, uneori, „o şansă de a-i plasa în cadrul unei comunităţi religioase, unde primesc o formă de educaţie, unde sunt hrăniţi şi integraţi într-unul din centrele girate de un ONG internaţional”. Dar majoritatea copiilor acuzaţi de vrăjitorie, mai ales cei bolnavi şi seropozitivi, pur şi simplu ajung să trăiască pe stăzile oraşului Kinshasa, îngroşând rândurile unei adevărate armate urbane, ce numără cel puţin 30.000 de indivizi, alcătuită din „copii fugiţi de acasă, copii victime ale prostului tratament aplicat de părinţi, copii alungaţi de război din locurile unde s-au născut, copii soldaţi ce au dezertat, orfani şi celibatari.” 6)
Copiii vrăjitori din Kinshasa, asemenea bidonville-urilor indiene şi egiptene de unde se exportă organe de om, ne dezvăluie un fel de groundzero existenţial dincolo de care nu se mai află decât lagărele morţii, foametei şi groaza kur-tziană în stare pură. Exprimându-şi gândurile ce te cutremură când le citeşti, impregnate de accente lirice în maniera lui Walt Whitman (şi bidonville-urile sunt un imn de slavă al oraşului Kinshasa…”), Thierry Mayamba Nlandu, originar din Kinshasa, adresează lumii întregi o întrebare: „Cum de reuşesc aceste milioane de oameni să supravieţuiască în mijlocul vieţii incoerente şi mizerabile din Kinshasa?”. Răspunsul este simplu: „Kinshasas este un oraş mort, dar nu un oraş populat cu morţi.” Sectorul economiei subterane şi al muncii la negru nu este un fel de deus ex machina, ci un „deşert fără suflet” cu o „economie de piaţă de rezistenţă” ce conferă o oarecare demnitate

săracilor „în timp ce logica pieţei din noile condiţii te duce în pragul disperării absolute.” 7) Locuitorii oraşului Kinshasa, ca şi cei din bidonville-ul numit „Texaco” din celebrul roman eponim al lui Patrick Chamoiseau, se agaţă disperaţi de oraş „folosind mii de trucuri pentru a supravieţui”, refuzând cu încăpăţânare să-le scape oraşul de sub control. 8)
Epilog
La capătul străzii Vietnam
„Promisiunea este acel ceva veşnic nou, frumos ce se poate întrupa din gunoaie, fulgi risipiţi peste tot, cenuşe şi trupuri sfărâmate.”
John Berger 9)
Deci, deja capitalismul tardiv a operat trierea omenirii. Să ne aducem aminte de punerea în gardă a lui Jan Breman, referitor la India: „Se ajunge la un punct de unde nu mai există cale de întoarcere când armata de rezervă aşteaptă să fie încorporată în lumea muncii, fiind astfel condamnată ca o masă de oameni iremediabil supranumerică, devenind o povară socială excesivă cu nu mai poate fi integrată, nici acum nici mai târziu, în cadrul economiei şi al societăţii. Această metamorfoză este, cel puţin din punctul meu de vedere, adevărata criză a capitalismului mondi-al.”10) Sau, ne putem aduce aminte de sinistra constatare la care a ajuns CIA în 2002: „La sfârşitul anilor 1990, numărul şomerilor sau al celor lucrând la negru a ajuns la cifra ameţitoare de un miliard de persoane, majoritatea locuind în Sud, ceea ce reprezintă un sfert din populaţia activă la scară mondială.” 11) în afară de cultul mitic şi iluzoriu al liberalizării preţurilor şi al flexibilităţii pieţii muncii la infinit, conform teoriilor economice ale lui De Soto, nu există niciun scenariu oficial ce poate pemite reintegrarea pe piaţa muncii a acestui exces de mână de lucru în cadrul jocului normal al economiei mondiale.
Contrastul cu anii 1960 este spectaculos: cu câteva decenii în urmă, lupta ideologică dintre cele două blocuri ale Războiului Rece a dat naştere la viziuni concurente referitoare laabolirea sărăciei în lume şi construirea de locuinţe pentru cei ce trăiau în bidonville-uri. După lansarea în Spaţiul Ciosmic a sateliţilor Sputnik şi a fabricării de rachete balistice intercontinentale, într-o atmosferă triumfalist-festivistă, Uniunea Sovietică a lăsat impresia că poate deveni un model plauzibil de industrializare accelerată via sectorul industriei grele şi a planurilor cincinale. în cealaltă tabără, administraţia Kennedy diagnostica oficial revoluţiile din lumea a treia ca fiind „boli ale modernizării”, punând la cale – în afară de trimiterea Beretelor Verzi şi a avioanelor B-52 – ambiţioase programe de construire de locuinţe şi de reforme agrare. Astfel, pentru a-i imuniza pe columbieni la „boala” subversiunii urbane, Alianţa pentru progres a subvenţionat imense programe de construire de locuinţe, precum Ciudad Kennedy în Bogota (80.000 de persoane au primit apartamente) sau Villa Socorro în Medelin (12.000 de persoane).
1) Lynne Cripe şi colaboratorii,’Abandonment and Separation of Children in the Democratic Republic of the Congo”, art. cit., p. 16.
2) glosolalie – stare de transă caracteristică unei persoane ce înbcepe să vorbească folosind cuvinte inventate, ininteligibile.
3) A se vedea Filip De Boeck, „Geographies of Exclusion: Churches and Child-Witches in Kinshasa”, Beople, nr. 6, martie- august 2003.
4) anomie – dezordine, dereglare gravă a vieţii sociale caracterizată prin nerespectarea legilor, stimulând violenţa fizică şi jefuirea, incendierea magazinelor, locuinţelor, maşinilor.
5) Vincen Beeckman, „Growing Up on the Streets of Kinshasa”, The Courrier ACP EU, septembrie-octombrie 2001, p.
63-64.
6) Ibid.
7) Thierry Mayamba Nlandu, „Kinshasa: Beyond Chaos”, in Okwui Enwezor şi colaboratorii (coordonat de), Under Siege, op. cit., p. 186.
8) Patrick Chamoiseau, Texaco, op. cit., p. 405.
9) John Berger, „Rumor”, prefaţă de Latife Tekin, Berji Kristin, p. 8 a versiunii în limba engleză.
10) Jan Breman, The Labouring Poor, op. cit., p. 13.
11) Central Intelligence Agency (CIA), The World Factbook, Washington D.C., 2002, p. 80.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

bookbox Călătoria neîntreruptă a rătăcitorului care (se) întreabă Camino, drumul spre lumină, de Ecaterina Petrescu Botoncea, Editura Eikon, 2018

Temele rătăcirii sunt vechi, se pierd în negura vremurilor cum se spune, dar nu obosesc niciodată să reapară, să se facă din nou vizibile şi să ajute la expunerea nesiguranţei fiinţei, sau fiinţelor, care rezonează cu ele. Motivele sunt întotdeauna necunoscute, chiar dacă, în aparenţă, s-ar putea spune că este […]