Cea mai rea dintre toate lumile posibile (112) De la explozia urbană la bidonville-ul global

Ziarul Dambovita

de Mike Davis
Un muzeu al exploatării
Dacăsectorul muncii la negru şi al economiei subterane nu este cel mai bun din lume, aşa cum îl descriu, lăudându-l exagerat de mult, neolibe-ralii, el este în mod sigur un muzeu viu al exploatării umane. Nu există element al mizeriei umane din perioada victoriană, descris de Dickens, Zola sau alţi scriitori asemenea lui Gorki, care să nu se regăsească oriunde în orice oraş din lumea a treia contemporană. Nu mă refer doar la condiţiile de viaţă sordide sau la lugubrele atavisme, ci la formele primitive de exploatare a omului ce dispăruseră în a doua jumătate a secolului al XX-lea, dar care au fost reactivate datorită mondializării postmoderne, iar munca infantilă este exemplul cel mai izbitor.
Cu toate că munca prestată de copii este rar evocată în discursurile şi scrierile ideologilor dezvoltării autonome, mâna de lucru reprezentată de copii, total ilegală, de foarte multe ori folosită de exportatorii mondiali, formează un sector de activitate important al majorităţii economiilor urbane subterane. Convenţia internaţională despre drepturile copilului – ratificată de toate statele lumii cu excepţia Statelor Unite şi a Somaliei – interzice abuzurile cele mai scandaloase şi intolerabile din domeniul muncii, dar, după cum a descoperit Human Rights Watch şi UNICEF, este rar aplicată în oraşele cele mai sărace sau în contextele de puternice prejudecăţi rasiale sau de castă. Adevărata amploare a muncii prestată de copii este cu grijă ascunsă şi sfidează chiar şi cea mai simplă încercare de evaluare a răspândirii sale; dar oricum se petrec lucrurile în realitate, ceea ce se ştie, în prezent, este nemaipomenit de şocant.
Un studiu recent referitor la copiii din bidonville-ul din Dacca a scos la iveală o realitate uimitoare: „aproape jumătate dintre băieţii şi fetele cu vârsta între zece şi paisprezece ani au practicat o activitate remunerată, (şi doar) 7% dintre fetele şi băieţii cu vârsta între cinci şi şaisprezece ani s-au dus la şcoală.” Dacca are cel mai mare număr, din întreaga Asie, de copii ce muncesc (aproape 750.000), iar venituril lor reprezintă jumătate din cel al familiilor sărace unde capul familiei este o femeie şi aproape un sfert din veniturile familiilor sărace unde capul de familie este un bărbat.1)Cu toate că Bombay se laudă cu un procent ridicat de şcolarizare, Arjun Appadurai a constatat că „giganticul sector de activitate al restaurantelor (este) aproape în întregime dependent de o enorm de mare armată de mână de lucru infantilă.” 2) în Cairo şi în alte oraşe egiptene, copiii sub doisprezece ani reprezintă, după unele estimări, cam 7% din populaţia activă; acest procent incluzănd şi miile de copii ai străzii ce adună şi revând ciştoacele de ţigări (în treacăt, trebuie spus că, în Egipt, un pachet de ţigări pe zi costă jumătate din salariul lunar al unui sărac). 3)
Dar, capitala mondială a exploatării copiiilor şi transformarea acestora în sclavi continuă să fie oraşul sacru hindus Varanasi (1,1 milioane de locuitori) din statul indian Uttar Pradesh. Celebru pentru pânzele sale, dar şi pentru templele şi preoţii săi, Varanasi (Benares) produce celebrele sale covoare şi vestitele sariuri brodate folosind mâna de lucru captivă a peste 200.000 de copii cu vârsta sub paisprece ani. 4) în schimbul unor mici împrumuturi sau unor mici plăţi în bani gheaţă, dalii hinduşi sau musulmanii din mediul rural, incredibil de săraci, îşi vând copiii, iar uneori îşi vănd întreaga familiei antreprenorilor jecmănitori din industria textilă. Coform UNICEF, în industria covoarelor, mii de copii sunt „răpiţi sau ademeniţi sau pur şi simplu cedaţi de părinţii lor în schimbul unor sume derizorii de bani.”
„Majoritatea dintre ei sunt prozonieri, torturaţi şi forţaţi să lucreze douăzeci de ore pe zi, fără pauză. Copii trebuie să stea pe vine, din zori până la apusul soarelui, zilnic, ceea ce împiedică grav creşterea lor în perioada anilor când ar trebui să înveţe carte. Militanţii sociali locali întâmpină dificultăţi în desfăşurarea muncii lor de cercetare şi studiu din cauza puternicei reţele de control mafiot, înfiinţată de producătorii de covoare din regiune.” 5)
Industria producătoare de sariuri din Benares, studiată în detaliu de Human Rights Watch, nu

oferă condiţii mai bune de muncă: „Copiii muncesc douăsprezece ore sau mai mult pe zi, timp de şase zile jumătate, chiar şapte, pe săptămână, fiind supuşi violenţelor verbale şi fizice. începând cu vârsta de cinci ani, ei câştigă sume de bani de la aproape nimic până la 400 de rupi (echivalentul a 8,33 de dolari sau 8 euro) pe lună.” într-un atelier, cercetătorii au descoperit un băiat de nouă ani legat cu lanţul de războiul său de ţesut; peste tot, au văzut adolescenţi prezentând arsuri datorate periculoasei operaţiuni de fierbere a viermilor de mătase, dar şi fetiţe cu grave probleme de vedere din cauza orelor petrecute cu brodatul, în locuri de muncă slab lumi-nate.6)
Un alt centru trist de celebru unde este folosită munca copiilor este Firozabad, capitala indiană a industriei sticlei (350.000 de locuitori), aflat tot în Uttar Pradesh. Este o crudă ironie a soartei că brăţările fetiş din sticlă, purtate de femeile măritate, sunt fabricate de 50.000 de copii ce lucrează în aproape 400 de uzine, în condiţii considerate cele mai îngrozitoare de pe tot subconti-nentul:
„Copiii efectuează tot felul de munci, cum ar fi căratul pastei de sticlă incandescente, aflată la capătul unei tije de fier, la aproape două picioare distanţă de trupul lor; extragerea sticlei incandescente din cuptoare, a căror temperatură oscilează între 1.500 şi 1.800 de grade Celsius, este o operaţiune în cursul căreia copiii ating cu braţele lor, deoarece sunt mici ca înălţime, marginile cuptorului fierbinte; prelucrarea şi montarea brăţărilor, operaţiune ce se efectuează cu ajutorul unei mici lămpi cu kerozen, are loc într-o încăpere puţin sau deloc ventilată, deoarece ventilatoarele pot stinge flacăra lămpii. Pe toată podeaua uzine sunt cioburi de sticlă, iar copiii aleargă desculţi de la un altelier la altul, ducând pasta incandescentă de sticlă. Peste tot atârnă fire electrice neizolate, proprietarii uzinei neobosindu-se să monteze instalaţii care să nu pună în pericol viaţa lucrătorilor.” 7)
Totuşi, la scară planetară, sectorul ce foloseşte cel mai mult munca copiilor este cel al servitorilor. O foarte importantă proporţie a clasei de mijloc din lumea a treia exploatează în mod direct munca copiilor şi adolescenţilor săraci. De exemplu, „un studiu vizând familiile cu venit mediu din Colombo a arătat că una din trei foloseau ca servitor un copil cu vârsta de până în paisprezece ani” – procent identic cu cel din Jakarta. în Port-au-Prince, în San Salvador şi în Guatemala City aproape toate familiile folosesc ca servitor copii de şapte sau opt ani, lucrând douăzeci şi patru de ore pe săptămână cu o zi liberă pe lună. La fel, în Kuala Lumpur şi în alte oraşe malaeziene, unde cei mai mulţi servitori sunt tineri indonezieni, timpul standard de lucru fiind de şaisprezece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, fără zle libere sau un număr fix de zile de concediu. 8)
în timp ce copiii din mediul urban provenind din familii sărace continuă să fie trataţi ca nişte sclavi sau ca muncitori ce se spetesc până pica jos de oboseală ori pur şi simplu trebuind să satisfacă ordinele cele mai absurde ale angajatorului, nici părinţii lor nu au o soartă mai bună, fiind trataţi ca nişte vite bune doar să tragă la jug până se prăbuşesc de oboseală.
1) Jane Pryer, Poverty and Vulnerability in Dhaka Slum: The Urban Livelihoods Study, Aldershot, 2003, p. 176; Victoria de la Villa şi Matthew S. Westfall (coordonat de), Urban Indicators for Managing Cities: Cities Data Book, Manilla, 2001 (numărul copiilor folosiţi la muncă).
2) Arjun Appadurai, „Deep Democracy”, art. cit., p. 27.
3) Jeffrey Nedoroscik, The City of the Dead, op. cit., p. 64.
4) Zama Coursen-Neff, Small Change: Bonded Child Labor in India’s SilkIndustry, Rapport de Human Rights Watch, 15:2, ianuarie 2003, p. 30.
5) UNICEF, The State of the World,s Children 1997, Oxford, 1998, p. 35.
6) Zama Coursen-Neff, Small Change, op. cit, p. 8 şi p. 30.
7) UNICEF, The State of the World,s Children, op. cit., p.
37.
8) Ibid., p. 30; Human Rights Watch, „Child Domestics: The World’s Invisible Workers”, 10 iunie 2004, p. 3.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

DIRECŢIA GENERALĂ ANTICORUPŢIE SERVICIUL JUDEŢEAN ANTICORUPŢIE DÂMBOVIŢA 30 MAI - Ziua aniversară a Direcţiei Generale Anticorupţie

27 mai 2020Direcţia Generală Anticorupţie din Ministerul Afacerilor Interne sărbătoreşte, la data de 30 MAI, 15 ani de la înfiinţarea ca structură de poliţie judiciară specializată în prevenirea şi combaterea corupţiei în rândul personalului ministerului.Anul 2005, momentul în care Direcţia Generală Anticorupţie s-a constituit ca unitate de elită, este datorat […]