Cea mai rea dintre toate lumile posibile (109) De la explozia urbană la bidonville-ul global

Ziarul Dambovita

de Mike Davis_
Până la urmă, cercetătorii au fost obligaţi să renunţe la optimistul „model al lui Todaro”, adoptat de teoreticienii modernizării şi de ideologii Alianţei pentru progres, din perioada anilor 1960, conform căruia sectorul subteran al muncii la negru n-ar fi altceva decât o şcoală a competenţelor profesionale urbane din care, cu răbdare şi tenacitate, majoritatea imigranţilor veniţi din mediul rural vor reuşi să scape, până la urmă, prin obţinerea recunoaşterii oficiale ca muncitori apţii să lucreze în sectorul legal al muncii.1) De fapt, realitatea economică dură, înloc să le asigure oportunităţile necesare pentru a beneficia de o mobilitate socială ascendentă, îi obligă, atât pe muncitorii concediaţi din sectorul legal de activitate, cât pe funcţionarii daţi afară din instituţiile publice, să devină tot mai mult, pentru a supravieţui, prizonierii economiei paralele.
Cocluzia clară conform căreia creşterea muncii la negru este de fapt o explozie a şomajului „activ” – aspect pe care Oberai, activând în cadrul OIM, îl definea ca „substituirea şomajului real cu locuri de muncă improvizate şi deghizate” – a fost puternic respinsă.2) Apostolii dezvoltării autonome (self-help) şi cei ce răspundeau de programele ONG-urilor au dat în bâlbâială când veterani ai analizei realităţii sociale precum Jan Breman (care timp de patruzeci de ani a studiat sărăcia din India şi Indonezia) au ajuns la concluzia, ce nu mai putea fi negată, că mobilitatea ascendentă a economiei subterane este în mare parte un „mit născut din procesul mental al indivizilor ce au ajuns, din cauza disperării, să ia propi-ile dorinţe drept realitate”.3) Astfel, suntem în situaţia când numeroase studii – cele mai multe finanţate de Banca Mondială şi alte instituţii ale aşa-zisului consens de la Washington – au încercat din răsputeri să convingă, în mod voit deformat, că sectorul economiei subterane este un potenţial deus ex machina al lumii a treia urbane.
Hernando de Soto a devenit celebru la nivel mondial cu teza sa conform căreia marea masă de muncitori marginalizaţi şi de foşti ţărani ar fi o sursă hiperactivă de proto-capitalişti doritori să deţină legal o proprietate printr-o competiţie ce nu va respecta regulile unei activităţi economice corecte: „Desigur că Marx va fi şocat când va constata cât de mult, în ţările în curs de dezvoltare, o mare parte din această masă de oameni, activă ca un viespar, nu este formată din proletari legal oprimaţi, ci din mici antreprenori extralegal oprimaţi.” 4) După cum am văzut, modelul economic de dezvoltare prin generaţie spontanee, de tip de Soto, este foarte popular din cauza simplicităţii sale conform căreia Statul şi sindicatele trebuie eliminate din peisajul sectorului legal de activitate economică. Apoi, după anihilarea implicării Staului şi sindicatelor, trebuie injectată o doză de microcredite pentru micii antreprenori, plus una de titluri legale de proprietate pentru cei ce nu posedă nimic, după care piaţa trebuie lăsată să-şi urmeze cursul ei liber de dezvoltare, desigur haotic, în felul acesta ajungându-se, conform teoriei, la transformarea sărăciei în capital. De aici şi până la versiunea cea mai absurdă, inspirată de viziunea lui de Soto, nu mai este de făcut decât un pas, imediat realizat, de către birocraţii susţinători ai ajutorului financiar destinat dezvoltării, ce au redefinit bidonville-urile ca „sisteme strategice de management urban pentru cei cu venituri mici”.5) Această viziune pe jumătate utopică a sectorului economiei subterane se bazează pe un amestec periculor de erori epistemologice, având totuşi, în lumea a treia, adepţi numeroşi în rândul celor ce visează să devină peste noapte capitalişti.
în primul rând, populiştii neoliberali nu au ţinut cont de avertismentul antropologului William House care, în studiul său de caz despre bidonville-urilor din Nairobi, efectuat în 1978, atrăgea atenţia asupra necesităţii

de a se face deosebirea între microacumu-lare şi subzistenţă: „Simpla dihotomie din cadrul economiei urbane din ţările puţin dezvoltate, între sectorul muncii legale şi cel al muncii la negru, este total inadecvată. Sectorul muncii la negru poate fi la rândul său subdivizat în cel puţin două subcategorii: una, cea a sectorului intermediar, ce pare a fi un rezervor de antreprenori dinamici, şi cealaltă, comunitatea săracilor, ce reprezintă o mână de lucru reziduală, nefolosită la întreaga sa capacitate”.6)
Urmând exemplul lui William House, Alejandro Portes şi Kelly Hoffman au evaluat recent marile repercusiuni ale programelor de ajustare structurală şi ale neoliberalizării asupra structurii claselor urbane din America Latină, începând cu anii 1970. Au fost totuşi precauţi, făcând deosebirea între mica burghezie a sectorului economiei subterane („ansamblul proprietarilor microîntreprinde-rilor ce folosesc mai puţin de cinci angajaţi, astfel încât specialiştii şi tehnicieni lucrează în contul lor”) şi proletariatul ce munceşte la negru („ansamblul muncitorilor ce lucrează în contul lor – cu excepţia specialiştilor şi tehnicienilor servitorilor şi lucrătorilor remuneraţi sau nu din cadrul microîntre-prinderilor”). Ei au constatat, în toate Statele sud-americane, o puternică corelaţie între expansiunea sectorului muncii la negru, pe de o parte şi scăderea numărului de locuri de muncă în sectorul public şi existenţa unui proletariat, recunoscut legal, pe de altă parte: mici antreprenori eroici ai lui de Soto sunt de cele mai multe ori foşti funcţionari din sectorul de Stat ce au fost concediaţi sau muncitori calificaţi daţi afară. începând cu anii 1980, procentul lor, prin raportare la totalul populaţiei urbane active, a urcat de la 5% la peste 10%, tendinţă ce scoate în evidenţă existenţa reală a unui „antreprenoriat forţat (sublinierea apaţine autorilor) ce include foşti funcţionari beneficiind de un salariu, din cauza declinului numărului de locuri de muncă din sectorul legal de activi-
tate”.7)
în al doilea rând, cei ce lucrează la negru, fie ei remuneraţi sau nu, sunt la fel de invizibili în studiile despre piaţa muncii din lumea a treia ca şi locuitorii din bidonville-uri, în majoritatea studiilor despre locuinţe.8) în ciuda imaginii stereotipe a muncitorului în totalitate autonom, majoritatea celor ce susţin, prin activitatea lor, economia subterană, lucrează de fapt pentru o a treia persoană, furnizoare de bani necesari demarării afacerii sau de obiecte necesare efectuării unei activităţi (de exemplu, pentru că trebuie să garanteze împrumutul cu produsele lor, sau să închirieze o căruţă ori o ricşă).
1) A se vedea expunerea clasică a acestui model in M. Todaro, „A Model of Labor Migration and Urban Unemployment in Less Developed Countries”, American Economic Review, 59:1, 1969, p. 138-145.
2) A.S. Oberai, Population Growth, op. cit., p. 64.
3) Jan Breman, The Labouring Poor: Patterns of Exploitation, Subordination and Exclusion, New Delhi,
p. 174.
4) Citat din Donald Krueckeberg, „The Lesson of John Locke or Hernando de Soto: What if your Dreams Come True?”, Housing Policy Debate, 15:1, 2004, p. 2.
5) Michael Mutter, despre Departamentul britanic pentru dezvoltare internaţională, citat în Environment and Urbanization, 15:1, apprilie 2003, p. 12.
6) A se vedea William House, „Nairobi’s Informal Sector: Dynamic Entrepreneurs or Surplus Labor?”, Economic Development and Cultural Change, nr. 32, ianuarie 1984, p. 298-299; a se vedea de asemenea „Priorities for Urban Lbour Market Research in Anglophone Africa”, The Journal of Developing Areas, nr. 27, octombrie 1992.
7) Alejandro Portes şi Kelly Hoffman, „Latin American Class Structures: Their Composition and Change during the Neoliberal Era”, Latin American Research Review, 38:1, 2003, p. 55.
8) A.S. Oberai, Population Growwth, op. cit., p. 109.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

BookBox Formele fixe din care evadează poezia poemia. anotimp interzis, de Atena Gabriela Stochiţă Editura Zven, 2019

Poezia are obişnuinţele ei, are micile şi marile ei forme în care îi place să se aşeze, şi în care să îi place să îşi lase văzute formele care îi dau puterea să se impună ca un mod elitist, diferit, de a face simţită prezenţa Fiinţei în lume. Cei care […]