Cămaşa lui Nessus

nesusOrice creaţie lirică, luată separat, reprezintă prin fiinţarea sa intelectualizată paideuma unui moment cultural delimitat istoric, fără nicio tendinţă de exagerare, chiar la nivel de continent, dacă luăm în calcul schimbul spiritual indirect, operat prin lectură ca stare de redescoperire a eului sensibil. Pe de altă parte, a fi poet înseamnă să-ţi asumi repetabila povară a sufletului universalizat ce permanent oscilează între bucurie şi suferinţă. George D. Piteş intermediază, prin forma clasică a sonetului, altruista accedere a universului propriu de trăiri, extrovertite prin metafora fluidităţii scurgerii inexorabile a timpului. La George D. Piteş timpul erotic are încărcătura nostalgică a celui ce este incapabil să recurgă la uitare pentru salvarea sinelui. Referitor la timp, poetul reactualizează atitudinea romanticilor dezamăgiţi de vreumurile prin care sunt constrânşi să-şi preumble fiinţa ca suport material al trăirii şi retrăirii dezamăgirii imuabile. Această stare are consistenţa acvatică a repetabilităţii valului ce molcom te cuprinde, trăgându-te şi scufundându-te tocmai în acel neant al amintirilor de care poetul ar vrea să scape. Pentru poet, amintirile au materi-aliatea dureroasă a lupului turbat peste care se lasă indiferentă cortina de spumă a timpului lumii ce uită că totul este repetabil. De fapt, „Valului”, „Groapa” şi „Urcând spre cer” alcătuiesc un tot unitar ce reflectă condiţia tragică a omului ca arhetip supus durerii. Poetul are atitudinea hamletiană a zădărniciei existenţiale ce-i dezvăluie faptul concret al fericirii doar ca ideal, fără manifestarea ce-ar putea transforma lumea, cunoscută lui, într-un eden. Astfel, groapa, banala şi repetabila groapă, devine metafora morţii, dar de data aceasta, în viziunea poetului, moartea are atitudinea umană de-nţelegere linguşind pe cel ce pleacă definitiv, făcându-i mai suportabilă trecerea spre veşnica nefiinţă. Pentru poet, moartea asemenea vieţii este o taină a destinului, taină ce scapă înţelegerii omului, indiferent cine este acest om. Doar simpla contemplare a gropii îl face pe poet să-nţeleagă profunzimea biblică a ciclicităţii inevitabilului adevăr că „viaţa-n moarte se ascunde”. Mai mult chiar, poetul constată, după parcurgerea etapelor cunoaşterii de sine şi a lumii, cum omul este de fapt „o biată adiere” ce se zbate, se chinuie să urce treptele ce-l duce către iertarea divină. Putem să-i spunem triptic liric, poetul care-şi transcende condiţia dezagregării fizice, poetul ce se apropie, prin viziune, de creatorii evului mediu ce privesc impasibil de moralizator la spectacolul insolenţei lumii ce nu mai poate reface drumul izbăvirii. Mai mult, avem poetul om însingurat, zâmbind cu milă şi-nţelegere la cei ce nu realizează că şi la „ceas de Înviere” pentru că şi-au pirdut irevocabil sufletul, vor fi absenţi prin exilarea definitivă-n hăurile Infernului.
Oglinda orbilor
Există la George D. Piteş o stare iremediabilă de scepticism în capacitatea lumii de-a-şi răscumpăra păcatele. Citind volumul „Valuri cu ochii de smarald” remarci capacitatea poetului de-a demonstra, prin imagini lirice, repetabila imuabilitate a destinului unei omeniri ce se vrea, se doreşte fericită, dar care eşuează la porţile iadului, plutind chinuitor pe valurile de magmă ale durerii. Avem în lirica poetului Piteş o admirabilă contopire a stărilor lirice bacoviene cu cele proprii, ceea ce conferă o identitate inconfundabilă creaţiei sale lirice. Practic, analizată-n profunzime, lirica lui George D. Piteş devine o paideuma a stării de-a transforma propriu-ţi suflet în universalitatea poeziei, de a-l salva prin poezia care, exprimându-se prin intermediul lumii faptelor repetabile, devine imaginea poematică a lumii din care se renaşte, chiar dacă are nuanţele melancoliei. George D. Piteş exprimă prin vers lumea sa interioară care este reflexul general al lumii exterioare lui, ce este cadrul fiinţării tristeţilor şi durerilor sale sufleteşti atât de puternice încât au devenit fundalul existenţei sale. Chiar dacă nu este implicat direct în spectacolul durerii, doar faptul că este un simplu spectator îi provoacă amărăciunea pe care ţi-o transmite la modul copleşitor ca o palmă trasă pe obrazul invizibil al conştientizării concretului social. George D. Piteş este un abil constructor de metafore cu bătaie lungul în planul semnificaţiei. Imaginea copilului ce suferă este atât de clasică, fiind universalizată de Dickens, de Hugo, de Andersen cu a sa tragică fetiţă cu chibrituri încât, la prima vedere ai spune că nu este nimic nou sub soare. Parţial da, aşa este, dar copiii secolului romantic aveau mai mult, sub aspect literar, funcţia ipocrit moralizatoare a unei societăţi preocupate să salveze aparenţele. Nimic din toate acestea la George D. Piteş. Copilul care suferă devine oglinda sufletului nostru, oglindă în care privim permanent, problema etică fiind dacă mai avem ochi pentru a vrea să-nţelegem ceea ce vedem. Putem spune, şi dreptul la comparaţie ne dă voie să trecem de la un domeniu la altul, că poetul nu este, în poezia „Cu ochii trişti”, moralizator, ci exprimă neîndurarea proprie pictorilor expresionişti ai perioadei interbelice, cu fine tuşe de aparent paradis. Între primăvara vieţii şi iarna existenţei reale a copilului este o barieră atât de fragilă, geamul, ce nu este trecută de frica perspectivei pedepsei. Pelund un termen din pictură, putem spune că George D. Piteş redă existenţialul în tuşele viguroase proprii artei lui Edvar Muncii. Cuvântul cel mai potrivit pentru poezia lui George D. Piteş nu mai este, de această dată, citiţi, este „priviţi cu ochii sufletului”, aşa de puternic concretă este imaginea simbolică creată: „Cu ochii trişti, pierduţi într-o vitrină / Hipnotizat priveşte un copil / Doar dincolo de geam e zi de-april / În timp ce-n jur e totul o ruină”. Nu doar aceste versuri, întreaga poezie este expresia tragicei condiţii umane, deoarece nu doar cei oropsiţi, ci şi cei favorizaţi de jocurile soartei devin inconştient tregici prin nepăsarea ce le condamnă sufletele.
Poetul este solidar cu toţi care suferă. Mai ales cu cei ce au pierdut iremediabil un fragment de viaţă. Poetul, prin prisma acestei stări, se adresează unui părinte imaginat dar concret prin universalitatea lacrimilor şi prin imuabilitatea voinţei divine. Acestui părinte imaginat îi adresează „Un gând”, într-o fraternitate a exemplului durerii: „(…) E singura avere ce-am avut / Durată dintr-o lume de-ose-minte/ Şi sprijinit pe cruce cu-n sărut / Eu clipa mi-o închin voinţei sfinte”. George D. Piteş nu este poetul revoltelor byroniene la adresa destinului. El este poetul resemnărilor ironice şi a ceea ce ar fi putut fi: „Mă năpădesc în valuri oseminte / Şi scâncetul acelor nenăscuţi / Pe visuri vin nepoţii mei ţesuţi / În visuri mor străbunii mei cuminte / (… ) / Cuprins de o pornire fatalistă / Rebel convins şi fără conţinut / Pierdut într-un prezent ce nu există”. Pentru George D. Piteş singura formă de revoltă valabilă are inflexiunile melancoliei, ale refugiului, de tip romantic, într-o lume a lui în care este interzis accesul altora. Este de fapt o lume populată cu o singură fiinţă asupra căruia a revărsat preaplinul său de iubire. Se poate afirma că George D. Piteş mai trăieşte doar prin ironie şi resemnat refugiu în lumea sa, prin cealaltă lume, a concretului exterior trăirilor sale sufleteşti, preumblându-se în virtutea legilor vieţii sociale.
Ironica resemnare
Dar, când se referă la trecutele trăiri sentimentale pe care le universalizează prin filtrul subiectiv al poeziei, George D. Piteş devine tandru, existenţa nemaifiind pentru el o cămaşă a lui Nessus. De fapt, iubita la care se referă poetul nu este acea fiinţă ideală, intangibilă ce populează poeziile romanticilor, sufocând lirica epigonilor, nu, de fapt, George D. Piteş când se referă la iubita sa mireasă, se referă la destin, un destin aşa cum şi-l imaginase, dorise, nu cum a fost şi este la modul concret. Sintagma „Ţi-am croşetat rochiţele din flori”, chiar dacă aminteşte de versul bardului de la Mirceştie, poartâ în ea rezonanţa dezamăgirii, „rochiţele din flori” fiind metafora viselor neîmplinite. Imaginea iubitei destin capătă dimensiunile cosmice din lirica populară, cu puternice sonorităţi sentimentale sugerate de versul „Slăvindu-te pe strune de viori”. Ceea ce este definitoriu la George D. Piteş este resemnarea, dezamăgirea, sentimente pe care le regăsim şi-n ceea ce putem numi poezia se de dragoste. Avem în poezia sa starea de repetabilitate nefinalizată cu un definitv sentiment de bucurie a vieţii: „De câte ori, iubita mea, norocul / Din Soare şi din Lună l-am răpit / Pentru-a pava cu fericire locul”. La George D. Piteş fericirea este subordonată timpului, nu este în afara lui. Fericirea are valoarea efemeridei, întrupându-se preţ de o clipă. Fericirea, cu toată încărcătura sa sentimentală, este retopită într-o lume ce se stinge, o lume ce nu se continuă în cea ce se renaşte: „Şi timpul ce o clipă ne-a unit / Iubirea noastră retopind în focul / Ce altă lume-aprinde-n răsărit”. Răsăritul, ca simbol al renaşterii vieţii, al repetabilităţii speranţei de fericire, devine un spaţiu metaforic interzis imuabilului destin al poetului, destin repetabil în cel al anonimilor trecători prin viaţă, spre deosebire de ei poetul salvându-se totuşi prin recursul la trăirea lirică.
Iubirea ca destin se regăseşte şi-n metafora titlului volumului ce sugerează existenţa ca o succesiune de valuri ce se-mpletesc cu idealul feminin cu ochi de smarald. Întreg ciclul de poezi din „Valuri cu ochi de smarald” ne dezvăluie un poet al resemnării ironice ce-şi asumă tragismul existenţei, pentru el viaţa fiind o cămaşă eternă a lui Nessus. Pentru George D. Piteş, destinele oamenilor se află sub semnul efemerului: „Când fluturii se sinucid pe lampă / Şi fericiţi străpung eterul orb / Otrava nemuriri ei o sorb / Sfârşind brodaţi pe cer ca într-o ştampă / (…) / Se-adună într-un val fără de nume / O rimă veche – aceeaşi feerie / O tresărire la un colţ de lume // De care mâine nimeni n-o să ştie / Enigma prefăcându-şi în renume / Şi definind conceptul de vecie”. Versuri ce definesc iluzia fericirii. Versuri ce definesc conceptul poetului despre existenţa ce devine la un moment dat o cămaşă a durerii sufleteşti ce arde trupul supus greşelii. George D. Piteş nu este poetul revoltei, nu este poetul obsesiilor existenţiale, el este poetul ce acceptă destinul ca un semn divin, ca o dovadă că omul nu va fi niciodată propriul stăpân, capabil să-şi cioplească soarta în granitul dur al fiinţări eternităţii. Pentru George D. Piteş destinul omului este doar cel al iluziilor, într-un imuabil ciclu al rătăcirilor permanente şi al regăsirilor efemere. Luaţi aproape orice strofă din volum şi veţi observa obsesiva viziune a poetul despre lume: permanenţa sisifică a repetabilului efemer: „Dispar păduri în dune de Sahara / În lacrimi de nisip se-ngroapă lanul / Ecou e trilul de odinioară // Şi-un scrum de răget lustruieşte banul / În timp ce regii se adună iară / Să facă strategii, pentru la anul”. Se remarcă trecerea timpului sub aspect de fluiditate redată prin trimiterea simbolică la val, la nisip, acest din urmă element având şi semnificaţia de trecere a vieţii prin ghilotina secundelor, minutelor, orelor, anilor etc.: suma efemerităţii puteri omului raportat la veşnicia rece, indiferentă a timpului.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

La Comisani, Şcoli si grădiniţe pregătite pentru noul an scolar

Printre preocupările la zi ale conducerii Primăriei Comişani se numără activităţile de reparaţii şi igienizare a şcolilor şi grădiniţelor din comună. „Avem trei şcoli şi două grădiniţe de pregătit pentru noul an şcolar. Am luat măsuri pentru asigurarea materialelor necesare pentru igienizare şi ne-am propus ca şcolile să fie gata […]