Cactus Flower (Floarea de cactus) -Adevărata frumuseţe înfloreşte târziu

cactusAndreea CÂRSTEA
„Floarea de cactus” este o comedie din anul 1969, regizată de Gene Saks şi premiată cu un Oscar pentru „Cea mai bună actriţă în rol secundar”, un Globul de Aur pentru aceeaşi categorie şi 7 nominalizări. Este un film clasic care satirizează pe alocuri eterna poveste cu tânăra care trăieşte o poveste de dragoste cu un bărbat însurat, mai în vârstă decât ea.
Toni Simmons este o tânără îndrăgostită de maturul Julian – un stomatolog care nu doreşte să îşi asume căsătoria -nici cu ea, nici cu o alta – pretinzând că este deja căsătorit şi are 3 copii. Simţindu-se neglijată, Toni decide să se sinucidă, dar este împiedicată de tânărul ei vecin, Igor.
Toni doreşte să o cunoască pe soţia lui Julian, după ce acesta îi spune că divorţează pentru a se însuara cu ea. Julian se vede nevoit să facă rost de o soţie, aşa că o roagă pe asistenta sa, Stephanie Dickinson, să se dea drept nevasta lui. Dar Stephanie îşi joacă rolul foarte bine şi dă impresia că încă îl iubeşte, ceea ce o face pe Toni să aibă remuşcări şi să vrea să îl cunoască pe „iubitul” Stephaniei – cel pentru care Julian i-a spus că ea vrea să divorţeze. Julian aranjează o seara în oraş cu aşa-zisul logodnic al „soţiei” sale, iar apoi pretinde că Stephanie e nimfomană – pentru că nu are curajul să îi spună adevărul.
Sătulă de toată şarada, Stephanie îi spune adevărul lui Toni. Aflând de aşa-zisa infidelitate a lui Toni, care îi va acorda o şansă lui Igor, Julian realizează că doar Stephanie îl poate face fericit.
Umorul este caracteristica filmului, acesta încadrându-se la genul comedie, însă situaţiile prezentate sunt amuzante doar în contextul perioadei în care filmul a fost lansat. Pentru generaţia de astăzi poate părea că prezintă glume învechite sau că povestea în sine este „trasă de păr”. Lipsa unor detalii care să fie un liant între scene şi lipsa de credibilitate a anumitor întâmplări pot da impresia că filmul este unul slab.
Lăsând toate acestea la o parte şi concentrându-ne pe detaliile tipice anilor ’60, putem spune că filmul portretizează destul de bine atmosfera hippie a vremurilor. Scena de început, în care Toni încearcă o tentativă de sinucidere, este una tipică pentru mulţi dintre tinerii adepţi ai curentului hippie. Tineri neînţeleşi şi care au impresia că trăiesc drame amoroase recurg la gestul suprem de sfidare a lumii în care dragostea lor nu este înţeleasă sau acceptată. Desigur, sinuciderea ca gest de respingere a normelor sociale existente aprioric individului nu este chiar o noutate. Moda, dacă se poate vorbi de o „modă” a sinuciderii a fost de fapt… inaugurată în secolul al XlX-lea, odată cu publicarea, în 1774, a romanului „Sferinţele tânărului Werther” („Die Leiden des jungen Werthers”), scris de Johann Wolfgang von Goethe. Nu numai că romanul, la vremea sa, s-a bucurat de un succes enorm, dar a declanşat un model de comportament sentimental, în rândul tinerilor nobili, cu finalitate tragică. Din fericire, războiele napoleoniene care au cuprind Europa a redus numărul de sinucideri din dragoste, tinerii având timpul ocupat cu alte activităţi, aflate în totală divergenţă cu trăirile sentimentale în exces. Oricum, actul sinuciderii ca formă de protest a supravieţuit, în secolul al XlX-lea travesrând Atlanticul, dar omenirea nu s-a mai confruntat cu epidemia de la sfârşitul secolului precedent, mai ales că motivaţia nu mai era, decât foarte rar, sentimentală, mai mult fiind de natură socială.
Revenind la structura filmului „Cactus Flower”, lipsa unei coloane sonore, cu excepţia momentelor de conjunctură în care se aude o melodie peste zgomotul de fond, face ca filmului să îi lipsească bucăţi din întreg. Costumele nu reprezintă ceva spectaculos, concentrându-se mai mult pe o garderobă a clasei de mijloc, cu un anume statut, care se prezintă elegant şi decent, dar lipsită de strălucire.
Distribuţia ar fi trebuit să se prezinte impecabil, având în vedere că nume sonore ca lngrid Bergman şi Walter Matthau se aflau în rolurile principale. Însă prestaţia celor doi actori de succes, câştigători de premii Oscar, a fost lipsită de vitalitate, credibilitate şi personalitate. Totuşi, surpriza vine de la Goldie Hawn, cea care a adus filmului un Oscar. La 24 de ani, tânăra actriţă a strălucit în rolul lui Toni Simmons, punând-o în umbră pe matura lngrid Bergman.
Rolul interpretat de Gol-die Hawn ar fi trebuit să fie cel al unei tinere naive, sedusă de masculinitatea lui Julian, însă pe parcursul filmului personajul dă dovadă de integritate, compasiune şi decenţă – când se lasă mai mult ghidată de conştiinţă decât de propriile sentimente. Toni se maturizează pe parcursul filmului şi face descoperiri despre ea fără să renunţe la aerul de copil naiv care are un capriciu pentru un bărbat mai în vârstă. Stephanie Dickinson este personajul interpretat de lngrid Bergman, o asistentă ajunsă la vârsta maturităţii depline, dar care nu şi-a întemeiat un cămin până acum. O fată bătrână, cum s-ar spune popular, care este dedicată cu totul dentistului Julian, dar care uneori îşi depăşeşte atribuţiile. Tocmai de aceea, ea îi va sări în ajutor şefului ei când acesta are nevoie de o soţie fictivă. Acest personaj este unul clasic – cel al subalternei îndrăgostită în secret de şef, care este dispusă să facă orice acesta i-ar cere, chiar dacă acel ceva este imoral şi absurd.
Filmul încearcă să ambaleze evoluţia Stephaniei într-o poveste – cea a florii de cactus care înfloreşte greu – însă nu reuşeşte altceva decât să prezinte personajul într-o lumină nefavorabilă, întâi complăcân-du-se într-o situaţie incomodă, prinsă într-un lanţ de minciuni, apoi în ceea ce pare a fi o criză a fetei bătrâne care se vede nemăritată, încă locuind cu sora măritată şi familia acesteia.
Spre deosebire de Brigitte Bardot în „La Femme et le Pantin”, Ingrid Bergman nu străluceşte în rolul său, nu are pasiunea lui Bardot şi nici dulcea inocenţă a femeii libere care atrage fără să vrea bărbaţii. În „Cactus Flower” personajul Stephanie este, poate, chiar opusul Evei Marchand. Dacă Eva e liberă şi e cea care îl face sclav pe Don Mateo, Stephanie se complace să fie sclava dorinţelor lui Julian.
Două filme diferite, chiar diametral opuse, în care femeia joacă rolul central, însă este portretizată diferit. Dacă în „La Femme et le Pantin” femeia conduce şi trece bărbatul pe sub furcile caudine doar pentru a-i câştiga dragostea, în „Cactus Flower” femeia se lasă condusă până în punctul în care se răzvrăteşte, dând vina pe bărbat, în condiţiile în care tot ea este cea care i-a permis această „înlănţuire”.
În ansamblu, filmul este o comedie simplă, plăcută, uşor de urmărit şi care merită a fi văzută măcar pentru felul spectaculos în care Goldie Hawn îşi interpretează rolul.
Regizor: Gene Saks Producător: Columbia Pictures Scenarişti: Abe Burrows, Pierre Barillet, Jean-Pierre Gredy, I.A.L. Diamond
Gen: comedie romantică Durată: 103 minute Distribuţia: Walter Matthau, lngrid Bergman, Goldie Hawn, Jack Weston, Rick Lenz, Vito Scotti, lrene Hervey Distribuitor (internaţional): Columbia Pictures Dată lansare (SUA): 16 Decembrie 1969 Periodă filmare: Mai 1969 -August 1969 Buget: 3.000.000 $

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Next Post

Accidentul din simulator

Oricine poate experimenta senzaţia cu ajutorul unui simulator de accidente în trafic. Totul, ca parte a unei campanii care promovează purtarea centurii de siguranţă în trafic.Un şoc puternic, fără să provoace totuşi leziuni! Este ceea ce simte corpul uman la un impact în trafic, dacă maşina se deplasează cu doar […]