Ioana Geacăr este o poetă contemplativă şi care face vizibile în poezia ei o colecţie de stări şi de imagini care sunt puternic interiorizate, greu de accesat în alte moduri. Aceste suprafeţe ascunse sunt arătate de poetă folosind acele cuvinte care definesc şi care impun ca mod de exprimare foloasele privirii, ale privirii care scoate la suprafaţă tot ce îi este folositor din interior. Ioana Geacăr impune un discurs conjugat cu singurătatea înconjurătoare, aceea care doare şi care oboseşte, dar care, cu ajutorul acestora îmblânzeşte, domoleşte şi colorează terapeutic tot ceea ce îi poate schimba suferinţele în stări suportabile.
… fac laţuri de aer şi le plasez peste tot ce îmi iese în cale…
recviem pentru nuca verdeeste un album al contemplării, dar şi al însingurării treptate, al însingurării care alimentează stările poetice cu prezenţa luminii, cu prezenţa acelei lumini care o face pe autoare să poată să inducă şi să încadreze fotografic fiecare imagine întreagă, sau fiecare rămăşiţă a ei. Fiecare gest de acest fel face ca fiecare stare şi fiecare imagine să rămână statice şi întregi în alcătuire, ca orice imagine bine stăpânită de autorul ei.
… un câine vagabond
târăşte ritmat ghearele pe pavaj ca pe
mărgele
pe bulevardul castanilor un câine pendul alege câte un trecător merge cu el un timp după o vreme şi-alege altul din direcţie opusă
în urma unei ferestre o femeie pregăteşte aperitive
îndreaptă ochii spre mine în timp ce-şi linge degetele…
Imagine după imagine, stare după stare, poezia desenată aici de Ioana Geacăr escaladează peretele de pe care poate fi văzută mai de aproape lumina, lumina care îndepărtează umbrele şi care o poate face mult mai vizibilă. Fiecare poem este o treaptă a urcării, de fiecare dată nouă, crudă şi proaspătă, a căii urcătoare pe care şi-a asumat-o. Ioana Geacăr urcă spre starea de iluminare, de acceptare a luminii ca spaţiu în care să îşi desfăşoare poezia, folosind drumul mai scurt şi direct, pe cel pe care traseul poate fi asumat şi atins, cel pe care, pas cu pas, îşi poate găsi şi asuma starea de echilibru.
… echilibrul e pentru d-zeu nu pentru oameni…
recviem pentru nuca verdeeste treapte prin care poezia scrisă de Ioana Geacăr devine prelungirea, extinderea vieţii autoarei ei, este modul ei de urcare şi de evadare, sunt modurile acelea tăcute, dar vizibile, care încarcă şi care motivează, iar aici privirea este cea care nu o trădează niciodată, acea privire care este şi care devine atât de personală încât poemul se transformă firesc în imagine, iar cuvintele se topesc şi se scurg luând forma poeziei în care se lasă turnate.
… o lume turnată: blocuri turtite de-o parte
şi de alta a străzii
în scuar porumbei nemişcaţi…
recviem pentru nuca verdete lasă să îi atingi cuvintele care i-au compus acest corp şi ne lasă să vedem cum este o poezie trăită, aceea în care călătoria autoarei în lumi făcute vizibile se lasă încet scoasă şi îndepărtată din timp. Ioana Geacăr transformă aici fiecare cuvânt în spasm fizic şi construieşte permanent acel corp fizic vizibil care, scriindu-se permanent, se amplifică devenind celălalt, cel care ştie şi care simte întotdeauna mai mult.
Gabriel Enache
