Published On: joi, Mar 14th, 2013

A DĂRUI ÎNSEAMNĂ NAI MULT DECÂT VIATA

Preot StefanescuPreot Ioan ŞTEFĂNESCU
E mai bine să dai, decât să primeşti! Care dintre noi n-a fost măcar o dată în viaţă pus în situaţia să ceară ajutorul altuia? Ştim cu toţii umilinţa acestui gest, a mâinii întinse după ajutor, frica de refuz şi descurajarea ce urmează refuzului.
în ţara noastră, cu atâţia cerşetori la colţuri de stradă sau în locuri aglomerate, cercetând cu regularitate matematică, un fel de perceptori ai carităţii, ne putem da seama de ceea ce înseamnă suflet şi mentalitate de cerşetor. Este o plagă a societăţii.
E mai bine să dai decât să primeşti.
Dar nici acest gest al dăruirii nu e totdeauna înălţător de suflet.
Câte frământări nu trec prin suflet în momentul când băgăm mâna în buzunar să dăm cuiva. Ne întrebăm: Dau unde trebuie? Ajut un om sau încurajez lenea? Dau după puterile mele?
Cum voi fi judecat de cei din jur? Iată întrebări care dovedesc că binefacerile nu aduc întotdeauna mulţumire sufletească, nici chiar pentru cel ce le face. Motivul?
Omenirea nu are măsura obiectivă cu ajutorul căreia să se măsoare valoarea actelor de caritate. Oamenii dau din ce le prisoseşte -conform îndemnului Mântuitorului -, dar rămâne la aprecierea lor constatarea acestui prisos. Aici intră în joc arbitrarul şi perfidia omenească.
De multe ori uităm, când e vorba de îndatoririle noastre, şi nu vrem să ne aducem aminte, că Mântuitorul ne-a făgăduit să ne judece la a doua Sa venire, numai după acest singur criteriu: care a fost poziţia noastră faţă de cei ce îndură suferinţe şi neajunsuri?
Ai dăruit celui ce avea nevoie? Şi judecata va fi aspră. Căci El măsoară valoarea actelor noastre de caritate cu măsura Lui dumnezeiească. Această măsură o putem cunoaşte din următoarea întâmplare povestită de Sf. Evanghelist Luca:
„lisus stătea în templu şi, ridicând privirea, a văzut pe bogaţi cum puneau în vistieria templului darurile lor – daruri de oameni bogaţi: argint, aur, pietre scumpe, sute şi mii de talanţi”. Aceste daruri erau menite să contribuie la mai multă mărire a lui Dumnezeu.
Dar printre aceşti donatori era şi o văduvă sărmană, care a pus „doi bănuţi”.
Puşi unul lângă altul, banul văduvei şi talanţii bogatului, care valorează mai mult?
Judecata omenească va spune că talantul bogatului, care poate acoperi mai multe lipsuri.
Dar judecata lui Dumnezeu a spus că banul văduvei; ea „a pus mai mult
decât toţi”.
Pentru că bogaţii au dat din ce le prisoseşte, pe când văduva a dat din sărăcia ei.
Asta înseamnă măsura dumnezeiască: să dăruieşti totul! Bucuria de a dărui este mai mare decât viaţa, iar sărac cu adevărat este cel care nu simte acest lucru niciodată.
Dar mai mult decât banii valorează înaintea lui Dumnezeu sufletul. Şi ştiind că „unde este comoara voastră, acolo e şi sufletul vostru”, Mântuitorul cere comoara noastră întreagă, căci numai astfel poate fi stăpânul sufletului nostru. Sufletul ni-l cere Dumnezeu în dar! Toate comorile omeneşti sunt trecătoare; chiar şi cele mai măreţe. Una singură va dăinui în veci: sufletul plin de iubire caritativă. Această iubire caritativă (asistenţa socială) vrea să continue opera Mântuitorului Hristos: să vindece toată boala şi toată neputinţa din popor.
Mântuitorul a preţuit mult banul văduvei, căci a văzut până în adâncul sufletului ei, cum şi-a dat din suflet „totul pentru alţii. Şi văzând dorinţa ei mare de a ajuta pe alţii, a zis: „Fericiţi cei milostivi, că aceia vor fi miluiţi”.
Suntem şi noi înconjuraţi de multe cereri disperate după ajutor. De ce nu le ascultăm?
Oare nu vrem să fim fericiţi, miluind pe alţii?
Raiul este doar o chestiune de milostivire!

About the Author

Leave a comment

XHTML: You can use these html tags: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <s> <strike> <strong>