de Mike Davis_
Sistemul bancar s-a prăbuşit, într-o oarecare măsură administraţia publică a dispărut, întreprinderile private au început să recurgă la troc, iar micii funcţionari au descoperit că, în termenii reali din 1993, salariul lor nu mai valora decât o optime din valoarea pe care o avea, acelaşi salariu, în 1988. Conform afirmaţiei lui De Boeck, „retragerea din ţară, în noiembrie 1993, a FMI-ului şi a Băncii Mondiale a pecetluit faptul că statul Congo încetase să mai participe la economia mondială.”1 Economia naţională era ruinată, bogăţiile ţării, definitiv închise în seifurile băncilor elveţiene: până la urmă, Mobutu a fost dat jos de la putere în 1997. Totuşi, această „eliberare” de sub Mobutu s-a finalizat cu intervenţia străinilor şi izbucnirea unui interminabil război civil care s-a soldat, în 2004, conform estimării agenţiei USAID, cu 3 milioane de victime, majoritatea murind din cauza foamei sau a bolilor.2) Furturile comise de armatele puse pe jaf în zona estică a Congoului – ce te duc cu gândul la prădăciunile din timpul Războiului de Treizeci de Ani – au dus la noi valuri de refugiaţi ce s-au stabilit, de frica soldaţilor, în bidonville-urile deja suprapopulate din Kinshasa.
Puşi în faţa faptului împlinit: moartea oraşului şi a instituţiilor legal constituite, oamenii de rând din Kinshasa – mai ales mamele şi bunicile – au început să lupte din răsputeri pentru a supravieţui. Până la urmă, singura soluţie a fost să transforme oraşul într-un imens sat, apărând şi răspândindu-se agricultura de subzistenţă şi formele tradiţionale de întrajutorare rurală. Fiecare metru pătrat de pământ pe care nu era nimic – inclusiv spaţiul ce separa sensurile de deplasare ale maşinilor – au fost folosite pentru pentru cultivarea maniocului, iar femeile ce nu posedau deloc pământ, fainoasele mamas miteke, se duceau în brusă pentru a culege rădăcini şi fructe comestibile.3) După prăbuşirea lumii ce garanta dreptul la muncă, asigurând un loc de muncă, după descompunerea universului fantastic al jocurilor de noroc, oamenii, nemaiavând în ce să spere, s-au întors către vrăjitoria practicată la sate şi cultele profetice. Tot mai mulţi au început să caute să se vindece de „boala albilor”, „yimbeefu kya mboonu „: boala mortală a banului.4) în locul uzinelor dezafectate şi a magazinelor jefuite au început să apară mici biserici şi grupuri de rugăciune, utilizând însemne fruste, viu colorate. în marile bidonville-uri ale oraşului precum Masina (căruia localnicii îi spun „Republica China” din cauza densităţii de oameni), cultul penticostal s-a răspândit cu viteza unui uragan tropical: „La sfârşitul anului 2000, apăruseră în Kinshasa 2.177 de secte religioase nou constituite ai căror membri se reuneau de cele mai multe ori pentru nopţi întregi de rugăciune.” 5)
După cum a remarcat Devisch şi alţi cercetători, fenomenul penticostal este diversificat şi complex, caracterizat prin elemente de cult indigene şi elemente preluate din străinătate. Unele Biserici, de exemplu, au fost fondate de laici sau de foşti seminarişti catolici care, din lipsă de mijloace financiare sau având un nivel de educaţie suficient pentru a deveni preoţi, au decis repede să pună bazele unor francize profitabile de propovăduire, după moda americană bazată pe vindecarea magică şi pe evanghelia prosperităţii.6) Alte culte apărute în Congo, precum Biserica Mpeve Ya Nlongo, sunt comunităţi religioase axate pe vindecare, conduse de femei, unde se foloseşte transa, visele profetice şi „limbajul celest” pentru a intra în contact atât cu Sfântul Duh, cât şi cu strămoşii tribului, cu scopul anticipării „lumii ce va veni”, eliberată de sărăcie şi inegalitate. „Aceste comunităţi religioase centrate pe mame, scrie Devisch, exprimă nevoia de a avea centre morale, necesare pentru viitorul oraşului, grija pentru păstrarea valorilor, sentimentul de a avea un refugiu şi de a fi stăpân pe proprul destin.” 7) Orice s-ar spune, apariţia mişcării penticostale din Kinshasa a coincis cu nevoia locală de schimbare – un fel de modificare a modernităţii catastrofale – în contextul istoric în care politica a fost radical discreditată.
Dar talentul locuitorilor Kinshasei pentru auto-gestiune şi „sistemul D” se izbeşte de reala faţetă sumbră a limitelor materiale. în ciuda eforturilor eroice, făcute mai ales de femei, structura socială tradiţională se prăbuşeşte. în acest context de mizerie absolută, antropologii descriu disoluţia modurilor de schimb gratuit şi dispariţia relaţiilor reci
proce echilibrate ce coordonau existenţa în societatea zaireză: incapabili să plătească dota părinţilor viitoarei soţii şi neputând să-şi câştige traiul, tinerii abandonează femeile gravide iar taţii fug de responsabilitate.8) în paralel, hecatomba provocată de sida lasă în urma ei nenumăraţi orfani şi copii seropozitivi. Familiile urbane sărace – lipsite de reţelele rurale de întrajutorare sau, pe de altă parte, sufocate de cererile de solodaritate familială – fiind supuse la enorme presiuni, ajung în situaţia de a scăpa în mod brutal de membri cei mai dependenţi. După cum sublinia cu amărăciune un cercetător din cadrul organizaţiei Save the Children (Salvaţii copiii) : „Capacitatea familiilor şi comunităţilor congoleze de a asigura strictul necesar satisfacerii nevoilor cotidiene de hrană şi de a proteja copiii se pare că nu mai există.” 9)
Pe de altă parte, criza familiilei a coincis cu marea răspândire a cultului penticostal şi izbucnirea fricii provocată de credinţa în existenţa vrăjitoriei. După cum a constatat Devisch, numeroşi locuitori ai Kinshasei au început să creadă că soarta lor mizerabilă, în contextul crizei urbane generalizate, este produsă de manifestarea „unui fel de marabutaj sau de vrăjitorie.”10) Rezultatul: în Kinshasa a ajuns să se răspândească credinţa literală şi perversă în Harry Potter ce s-a tradus prin denunţarea ca „vrăjitori” a mii de copii de către mulţimile isterizate de viaţa grea. Această stare a dus la aruncarea copiilor în stradă, iar în cazurile de paroxism colectiv chiar la uciderea lor. Aceşti copii, de multe ori de vârsta unui nou-născut, au fost acuzaţi de toate relele de pe lume şi se credea despre ei, cel puţin în bidonville-ul Ndjili, că zboară noaptea, în grupuri numeroase, călare pe mături fermecate. Persoane implicate în acţiuni umanitare au scos în evidenţă caracterul radical al noului fenomen social: „înainte de 1990, nu auzeai vorbindu-se, în Kinshasa, despre copiii vrăjitori. Toţi copiii acuzaţi acum de vrăjitorie se află în aceiaşi situaţie: au devenit o povară pentru părinţii lor ce nu mai sunt în stare să-i hrănească. Copiii acuzaţi că sunt «vrăjitori» provin, în general, din familii foarte sărace.” 11)
Bisericile carismatice au jucat un rol foarte important în răspândirea şi legitimarea fricii provocate de copiii vrăjitori: de fapt, penticostalii îşi prezintă credinţa ca un fel de armură divină ce te apără de vrăjitorie. Isteria adulţilor şi a copiilor (ce au dezvoltat violente fobii faţă de pisici, şopârle şi întunericul prelungit din cauza întreruperilor de curent electric) a fost exacerbată de larga difuzare a unui sordid film creştin, înregistrat doar pe casete video, despre confesiunile „copiilor vrăjitori” şi exor-cismele adecvate, efectuate cu metode ce includeau de cele mai multe ori înfometarea şi folosirea de apă fiartă.12)
1) Filip De Boeck, „Kinshasa”, art. cit., p. 258.
2) Estimarea recentă, efectuată de Anthony Gambino, fost director (pensionat) al misiunii Congo din cadrul USAID, este de 3,8 milioane de morţi. A se vedea şi Mvemba Dizolele, „Eye on Africa: SOS Congo”, United Press International (UPI), 28 decembrie 2004.
3) Filip De Boeck, „Kinshasa”, art. cit., p. 266.
4) René Devisch, „Frenzy, Violence and Ethical Renewal in Kinshasa”, art. cit., 625.
5) Abdou Maliq Simone, p. 24.
6) A se vedea interviul lui Sedecia Kakule in Democratic Republic of Congo: Torture and Death of an Eigth-Year-Old Child, Federaţia internaţională a Acţiunii creştinilor pentru abolirea torturii (FIACAT), octombrie 2003.
7) René Devisch, rezumatul comunicării sale intitulată „«Pil-laging Jesus»: The Response of Healing Churches of Central Africa to Globalization”, Forum for Libertaion Theology, Annual Repoort 1997-1998.
8) Conferinţa lui Filip De Boeck, „Children, the Occult and the Streets in Kinshasa”, News from Africa, februarie 2003.
9) Mahimbo Mdoe citat in James Astill, „Congo Casts out its Child Witches”, art. cit.
10) René Devisch, „Frenzy, Violence and Ethical Renewal in Kinshasa”, art. cit., p. 608.
11) Democratic Republic of Congo: Torture and Death of an Eigth-Year-Old Child, op. cit.
12) A se vedea „Christian Fundamentalist Groups Spreading over Africa”, campanie germană efectuată de Friends of People Close to Nature, 17 iunie 2004 (www.fpcn-global.org).
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile Romăniei, spre paguba oamenilor simpli. De asemenea, Mircea Cotărţă se ocupă cu tehnoredactarea cotidianului „Dămboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
