de Gustave Le Bon_
Pe de altă parte nu ar trebui să ne mire prea mult această îngrijorător de rapidă îmbătrânire a burgheziei. Vechile aristocraţii nu se perpetuau decât prin drepturile ereditare ceea ce nu necesita nicio superioritate biologică prin comparaţie cu alte categorii sociale. Dimpotrivă, aristocraţiile inteligenţei nu supravieţuiesc decât dacă reuşesc să-şi menţină superioritatea intelectuală. Or, ereditatea biologică nu garantează superioritatea aristocraţiei, putând să apară şi fenomenul de degenerare fizică. Am demonstrat într-o altă lucrare pe care am publicat-o, Legile psihologice a evoluţiei popoarelor, ce a avut nouă reeditări, că elitel sociale sunt condamnate să se reînoiască permanent sub aspect biologic, deoarece legile implacabile ale eredităţii le aduce destul de repede în situaţia de a avea urmaşi, la nivelul rasei, de tip mediu în situaţia în care descendenţii sunt produşii împerecherilor între indivizi aflaţi într-un grad de rudenie periculos de apropiat. De asemenea, natura, prin legile sale, se dovedeşte capabilă de a produce egalitatea între oameni, dar nu aşa cum este concepută de socialişti. Departe de a produce egalitatea între indivizii unei generaţii, natura îi diferenţiază de multe ori într-un mod cu consecinţe dureros de nedorite. Doar descendenţii elitelor închise ajung la starea de egalitate. Deci, natura produce egalitatea în viitor, pe când socialiştii direşte să producă această egalitate în prezent.
După cum evoluează societatea acum, se pare că apărarea socială nu poate fi concepută în rândurile marii burghezii, ci în interiorul straturilor sociale masi modeste precum cele ale buticarilor, ale micilor comercianţi, etc. Mereu foarte ameninţaţi şi niciodată apăraţi de societate prin legi, ei au ajuns să înţeleagă că nu pot conta decât pe ei înşişi, începând astfel să se organizeze pentru a susţine lupta de supravieţuire socială.
Au începu prin a forma sindicate, asociaţii şi chiar o miliţie proprie pentru a fi protejaţi. Exemplul dat de Suedia le-a servit de lecţie ce trebuie urmată. Cu toate aceste nu trebuie încurajaţi să meargă prea mult în această direcţie deoarece, inevitabil, vor ajunge în conflic cu legile oficializate ale Statului, ceea ce îi va aduce în situaţia de a declanşa dezordine publică.
Totuşi faptul cu nu le sunt apărate interesele a devenit insuportabil pentru ei. Iată ce spune Temps în legătură cu acest subiect:
„Negustorul, micul întreprizător sunt lăsaţi pradă promisiunilor electorale demagogice ale legislatorilor, fiind constrânşi să suporte efectele slăbiciunii puterilor publice care, în acest fel, îi lasă fără descoperiţi în faţa lupilor sindicalismului. Sub regimul repartiţiilor fanteziste, denumite oficial politică socială, ei se aleg doar cu patentele şi amenzile. Ca patroni ei suportă de două ori urmările legilor zise sociale.
Astfel că ajungi să te întrebi dacă în schimbul sacrificiilor financiare crescânde li se asigură protecţia socială la care au dreptul. în mod clar, nu. Din când în când, cei ce declanşează acţiunile directe îi vizitează fără să facă nimic în folosul lor.Dacă micul negustor sau întreprinzător nu se supune somaţiilor primite, atunci sunt forţaţi cu ajutorul legilor să o facă, deşi legea ar trebui să-i protejeze, nu să-i exe-cute.Sindicii intră în clădirile unde-şi desfăşoară activitatea, le invadează brutal locurile unde îşi desfăşoară afacerea, le vânează angajaţii ce se ocupă de comisione, bagă spaima în cumpărători.
Până la urmă micii negustori ce vând en détail, grup social ce poate fi uşor călcat în picioare, ajung să se revolte. Au început să se gândească că este necesar să se apere singuri, punând la cale înfinţarea pe banii lor a unei miliţii care să folosească forţa împotriva forţei ce-i persecută tot mai mult. Iată unde s-a ajuns din cauza indiferenţei guvernelor ce se succed de aproape zece ani, fără să fie luată nicio măsură de protejare a micilor întreprinzători care, tot fiind persecutaţi prin legi ce nu le sunt de niciun folos, se gândesc tot mai mult să pună la punct un sistem propriu de a se apăra în mod direct de abuzurile celor ce vin în control chipurile pentru a vedea cum este respectată legea, în realitate urmărind doar profitul personal, legile Statului fiind un pretext ce-i ajută să-şi finalizeze intenţiile”.
Ceea ce urmeză să spun nu se va referi decât la apărarea imediată împotriva abuzurilor Statului. Cu atât mai important este să avem câteva principii stabile, capabile să ne ghideze în mijlocul dezordinii în care am început să ne afundăm pentru a ne lupta cu forţele ce produc din ce în ce mai mult dezagragarea edificiului social.
Tocmai de aceste principii stabile ducem lipsă. Unele dintre faptele consemnate zilnic de ziare, constituind fragmente folositoare din istoria noastră socială, scot la iveală o psihologie de grup pe care omul din viitor nu o va mai înţelege. O aventură tipică pentru aceste vremuri a fost cea a protestatarilor care, conduşi de deputatul lor, au oprit brusc trenul expres la Villeneuve-le-Roi, cu riscul de a produce o catastrofă, doar pentru a obliga Compania să le construiască o gară. Pentru a face aşa ceva şi pentru a reuşi prin felul acesta de a acţiona trebuie să ai mentalitatea unor oameni sălbatici.
Atunci când se generalizează dispreţul faţă de legile, când principiul autorităţii începe să dispară, când regulile ce sunt forţa dezvoltării unei civilizaţii nu mai există, atunci prăbuşirea societăţii se apropie cu paşi mari. în ziua de astăzi nimic nu mai este respectat cu excepţia legii celui mai puternic, lege ce nu se impune cu ajutorul dialogului între parteneri, ci cu ajutorul forţei. Funcţionarl este obraznic cu şeful său, matelotul cu căpitanul său, muncitorul cu patronul său.
Şi mai trebuie să recunoaştem, chiar dacă nu ne place, că vechile autorităţi pierd pe zi ce trece dreptul de a fi respectate. Magistratul nu mai împarte dreptatea, fiind indulgent cu indivizii lipsiţi de scrupule, indivizi ce ajung să fie protejaţi de magistraţii care ar trebui să-i facă pe toţi să fie egali în faţa legii. Guvernele au ajuns să fie în slujba celor mai rele grupuri sociale, nemaiprotejând cetăţenii de abuzurile acestora, dând dovadă de o mare energie de acţiune pentru a persecuta bătrâni călugări fără apărare.
Astfel, o întreagă civilizaţie se prăbuşeşte, un trecut glorios dispare. Astfe de fenomene sociale au avut loc în perioada de sfârşit a Directoratului după zece ani de anarhie. Desigur, este nevoie de duritatea unui dictator pentru a reinstaura ordine, dar preţul pe care l-ar plăti societatea ar fi prea mare! Oare mai putem cu adevărat să trecem iar prin experienţa de nedorit a suportării unei noi dictaturi?
Deci, în ce direcţie să ne orientăm pentru a pune capăt descompunerii sociale şi morale? Spre cine să ne îndreptăm speranţele de mai bine? Răspunsul este unul singur: doar spre noi, nu spre cei ce ne guvernează şi cu atât mai puţin spre cei ce dau legi, fiindcă, repet, în realitate nu le dau pentru noi, ci pentru cei ce conduc.
Domnul Raymond Poicaré demonstra recent că deputatul, de multe ori aşa de arogant cu Parlamentul, nu este în realitate decât un modest slujbaş de arondisment ” care nu mişcă un deget de teamă să nu-i zdrăngăne la urechi cătuşle ce-i aduc aminte că ne este decât sclavul celor aflaţi la putere”, fiind mereu pregătit ” să blocheze cele mai îndrăzneţe proiecte la ordinul acelor divinităţi misterioase şi redutabile care sunt comitetele de arondisment”.
Legislatorul, aşa cum ni se prezintă el în prezent pentru a fi ales, este în realitate un adevărat pericol social deoarece, neavând caracter şi urmărind doar să fie reales, execută ordinele date de cei ce au cele mai josnice instincte de supravieţuire.
Ar fi inutil să ne mai minţim. Plebea este cea care ne conduce. Necunoscându-şi cu adevărat interesele, roasă de invidie, ea visează doar să pună mâna pe bogăţia pe care o are inteligenţia societăţii şi să-i anuleze superioritatea. Plebea parvenită a ajuns să ceară confiscarea brutală a marilor averi fără de care industria nu ar mai funcţiona şi n-ar mai fi prosperă. Plebea vrea să impună venitul inchizitorial pe venit, să confişte un sfert din moştenire, etc. în felul acesta ne îndreptăm cu paşi mari spre ruinarea completă a finanţelor Statului. Istoria îi va judeca aspru pe aceşti noi sclavi ce se supun unor astfel de stăpâni fără să caute vreodată să le deschidă într-un fel mintea.
Umilile slugi ai guvernului populist cred că vor reface prosperitatea socială doar cu ajutorul legilor, prin impunerea egalităţii între oameni şi prin deposedarea celor bogaţi. Am arătat în această lucrare îngâmfarea legislatorilor noştri dar şi pericolele sociale spre care ne împing cu neobosită încăpăţânare aceştia.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
