de Gustave Le Bon_
Cititorul care a binevoit să ne urmărească cu atenţie argumentele şi-a făcut acum despre fatalitate o idee cu totul diferită de cea care există în cărţile scrise până acum despre acest subiect. Analizată aşa cum am procedat noi, fatalitatea pierde din puterea sa inexorabilă şi misterioasă. Multe din fatlităţile produse de fenomenele naturale sunt forţe pe care trebuie să le învingem. Fatalităţile apărute din cauza lipsei de prevedere a strămoşilor noştri sunt destruc-tibile deoarece la baza lor se află voinţa de a le provoca.
Din nefericire, oamenii produc neîncetat fatalităţi artificiale ale căror consecinţe sunt suportate cu greu de către urmaşi. Oare credeţi că este bine că se tot propovăduieşte antipatriotismul, antimilitarismul şi anarhia; va fi bine că trebuie să suportăm urmările economice ale revoltei funcţionarilor; credeţi că vor apare efecte favorabile dezvoltării dacă tot promulgăm legi care sufocă industria; credeţi că vom ajunge la un nivel superior dacă cei ce predau la Universitate oferă o educaţie al cărui nivel tehnic şi moral profesional este în regres? Credeţi că nu vom plăti până la urmă pentru faptul că este strecurată în sufletele tinerilor ura faţă de minţile superioare ce sunt în realitate cele ce crează şi asigură puterea unui popor? Credeţi că nu va veni ziua în care vom plăti pentru faptul că-i învăţăm pe tineri să trateze cu indiferenţă toate cauzele măreţe ale naţiunii, că-i obişnuim să adopte resemnarea mohorâtă, să fie mereu negativişti şi să denigreze permanent, să se obişnuiască cu lipsa moralei capabile de a orienta voinţele? Consecinţa la toate aceste atitudini se observă clar: noi decădem tot mai repede, în timp ce Germania, condusă de un alt fel de stăpâni, creşte mereu în putere. Cu ajutorul sistemului de învăţământ şi cu ajutorul educaţiei, ceea ce noi nu am înţeles, Germania a reuşit să scape de toate acele fatalităţi care de secole o trăgeau în jos.
Este periculos pentru un popor să se angajeje pe o direcţie ce-l duce către dezordine socială şi revoluţii. Or, noi tocmai această cale periculoasă ne-am angajat din ce în ce mai mult. Am ajuns să creăm privilegii sociale pentru cei incapabili să asigure ordinea socială şi dezvoltarea naţiunii, stăpâniţi de o ură oarbă faţă de elite, dorind cu orice preţ să impunem egalitatea pornind din partea de jos a societăţii, persecutând credinţele, încercând prin legi nedrepte să confiscăm averile care, în realitate, sunt baza ce susţne munca celor mulţi, suntem incapabili să identificăm adevăratele necesităţi ale societăţii, suntem mereu geloşi şi invidioşi unii pe alţii şi am ajuns în această situaţie din cauza celor ce agită masele populare. Toate încercările lor nu sunt decât demagogie, o demagogie pe care poporul ar trebui s-o respingă, dacă ar fi un mare popor.
Şi în timp ce se tot acumulează cauzele ce produc decadenţa noastră, lăsăm se apară o întregă armată de revoluţionari fanatici, ce nu sunt purtători de tradiţii, ce nu au principii, nici scrupule, al căror singur ideal este folosirea violenţei pentru atingerea scopului lor şi distrugerea a tot ce este înjurul lor. Tot ce le opunem este palida nostră incertitudine. indiferenţa şi resemnarea noastră fatalistă. Cu cât suntem mai mult ameninţaţi de revoluţionari, cu atât mai mult cedăm. Din moment ce am ajuns să nu mai credem în nimic, este normal să nu mai fim în stare să nu mai apărăm nimic. Slăbiciune în creştere dintr-o parte, putere în creştere de cealaltă parte. Deocamdată, balanţa mai înclină puţin de partea ordinii sociale, dar în curând nu va mai înclina deloc, iar decăderea morală, corupţia vor fi inevitabile.
Dacă ceea ce am gândit şi scris a ajutat la luminarea câtorva minţi, atunci munca depusă de mine nu a fost în zadar.
De multe ori am afirmat că oricine este capabil să gândească cât de cât, poate ajunge să emită adevăruri care în realitate erau ceva obişnuit dar pe care cei ce nu gândesc, nu le pot observa. Popoarele ce ne imitau pe vremuri, au ajuns acum să ne depăşească deoarece au fost capabile să înţeleagă acest lucru. Toţi cei ce le conduc au spus asta. Regăsim acest adevăr într-unul din discursurile rostite la Sorbonna pe 24 aprilie 1910 de către unul dintre cei mai iluştri preşedinţi ai Statelor Unite, domnul Roosevelt. Chiar şi el ne-a demonstrat absurditatea teoriilor noastre egalitariste, pericolul pe care-l reprezintă doctrinele socialiste, superioritatea caracterului asupra inteligenţei, în comportamentul de zi cu zi, în viaţă, şi multe alte adevăruri. Iată câteva citate din magistrala lecţie pe care ne-a dat-o:
„… Niciodată nu trebuie să uitaţi că cea mai ascuţită şi subtilă inteligenţă, cel mai perfect comportament politicos, cea mai extraordinară abilitate în exercitarea unei profesii nu poate niciodată să compenseze marile calităţi ale caracterului. Stăpânirea de sine, puterea de a se abţine, simţul comun, tăria de-a accepta responsabilitatea individuală şi hotărârea de a acţiona împreună cu ceilalţi, cura
jul şi hotărârea: acestea sunt calităţile umane după care se recunoaşte un popor mare ce le poate pe celelalte. Fără aceste calităţi nici un popor nu se poate conduce pe sine aşa cum trebuie şi nici nu poate să evite să ajungă să fie condus de un alt popor.
Mă înclin în faţa celui inteligent, dar, adaug eu, cel poate fi mai important decât inteligenţa decât virtuţile manifestate zilnic de întreg poporul.
… Nu se exagerează cu nimic dacă se afirmă că asupra oricărei rase adoptarea gândirii sistemului socialist împinsă la extremă va avea un efect funest. De pe urma acestei adoptări nu poate rezulta decât distrugerea; va produce cel mai mare rău şi cea mai mare nedreptate, cea mai rea imoralitatea, mai rea decât cea produsă până acum de către orice sistem social.
… Nu trebuie să acceptăm ca o minciună să fie înlocuită cu alta. Nu trebuie să spunem că oamenii sunt egali când, de fapt, în realitate nu sunt şi nici nu trebuie să acţionăm ca şi cum am crede că poate fi adevărată o egalitate care nu poate exista în fapt.
… Au existat multe Republici în trecut. Au dispărut toate şi primul lucru ce a dus la ruinarea lor a fost fsptul că partidele aveau tendinţa de a se separa după criteriul ce împarte oamenii între bogaţi şi săraci. în realitate, nu are importanţă ce partid a reuşit să-l domine pe celălalt; nu are importanţă nici cine a reuşit să-şi impună punctul de vedere în conducerea şi administrarea Republicii, indiferent că a fost cel al oligarhiei sau cel al populaţiei. în toate cazurile, când fidelitatea pentru o clasă politică înlocuieşte fidelitatea pentru Republică, atunci sfârşitul Republicii este inevitabil de apropiat”.
De ani de zile am tot spus şi eu aceste lucruri şi nu voi înceta să le repet. Doar repetându-le sper să le facd să intre în minţile oamenilor. Foarte rar ideile se impun cu ajutorul demonstrării exactităţii lor, ideile se impun numai după ce au pus stăpânire pe zonele profunde ale spiritului uman,acolo unde sunt concepute mobilurile acţiunilor pe care le punem la cale.
Capitolul VII Apărarea socială
Anarhia şi luptele sociale despre care am vorbit mai înainte apar mai ales la popoarele ce încearcă să rupă cu trecutul lor şi a căror mentalitate, din această cauză, nu mai este stabilă.
Sufletul unei naţiuni este alcătuit dintr-o înlănţuire de tradiţii, de credinţe, de sentimente şi de prejudecăţi comune, fixate de moştenirea spirituală transmisă de la o generaţie la alta. Acest suflet ne dirijează inconştient gândurile şi comportamentul. Datorită lui, popoarele gândesc şi acţionează la unison în momentele fundamentale ale existenţei lor.
O societate nu este solid constituită, iar ideea de patrie ce duce la apărarea ei nu apare decât din momentul în care se naşte sufletul naţional. Până la formarea sa, un popor nu este decât o pulbere de barbari purtată de colocolo de vântul istoriei, capabilă de coeziune de moment, fără realizarea unei legături durabile. Un popor se întoarce la starea de barbarie din clipa în care sufletul său naţional nu mai există. Roma a pierit fiindcă şi-a pierdut sufletul. Invadatorii ce au cucerit-o, i-au moştenit doar ruinele, nu şi măreţia sa, trebuindu-le mai multe secole până au reuşit să aibă un suflet naţional ce i-a scos din barbarie.
în prezent, ne aflăm în faza critică a istoriei când credinţele religioase, politice şi morale, ce dirijează gândurile şi comportamentul nostru, dispar progresiv iar cele ce trebuie să le a locul nu s-au cristalizat încă. Pentru un popor este teribil să-şi piardă zeii. Gândirea sceptică este posibilă la unii indivizi, dar nu poate fi caracteristică unei mulţimi de oameni. Oamenii au mereu nevoie de un ideal generator de speranţă. Cum pe drept cuvânt a spus un poet:
Omului trebuie mereu să-i întrupezi dorinţa, Erou, doctrină sau zeu, orice fetiş ciudat; în zadar, neobosit, un tenebros arhanghel Dărâmă palatele ce omul se osteneşte a le ridica. în zadar Destinul batjocoritor împrăştie mereu Norii fugari ce omul se străduie a-nlănţui.
E. Picard, Poezii filozofice Adevărul este că uneori zeii îşi schimbă înfăţişarea, dar de murit nu mor niciodată. O credinţă nouă ia locul celei vechi pe care secolele au uzat-o aşa de mult încât nu mai este funcţională.
în prezent, dogmele socialiste au tendinţa de a înlocui dogmele creştine. Principala forţă a dogmelor socialiste constă în faptul că au aceiaşi nuanţă de salvare mesianică a popoarelor ca şi cele creştine. Noţiunea de Stat salvator este o formă mai palidă a celei de Ceruri salvatoare pe care o aveau părinţii noştri. Amintiţi-vă că ei spuneau în circumstanţe critice ” Salvarea noastră e în Ceruri!”. Paradisurile socialiste sunt înrudite cu cele din legendele primitive sau cu forma de paradis promovată de creştinismul incipient.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
