de Gustave Le Bon_
Nu voi reproduce toate articolele, expresie ale unei foarte legitime indignări provocată în întreaga lume de această revoltătoare expropiere abuzivă. Mă voi limita să reproduc cuvintele spuse de un mare personaj politic, candidat la alegerile prezidenţiale din ţara sa, redate de un ziar brazilian ce nu poate fi suspectat de clericalism:
„Franţa, obsedată de eterna fantomă a clericalismului, nu încetează să meargă din reacţie în reacţie, provocând neliniştea, îngrijorarea, agresivitatea, abuzul dictatorial. Cu aceste aceste reacţii, sub aparenţele de libertate republicană, secolul al XX-lea este martorul unui îngrozitor acces de regalism ce a alungat deja din ţară congregaţiile religioase. în America se strâng exilaţii persecuţiei de dincolo de ocean, iar grupurile religioase se dezvoltă în linişte, prospere, fecunde fără cea mai mică umbră de nor la orizont. în cea mai perfectă înţelegere prelaţii romani şi membrii Sfântului Colegiu se aşează la masa protestantului Roosevelt”.
Nicio minte independentă nu poate nega deturnarea adevăratului sens al justiţiei şi demoralizarea pe care le-a produs amestecul Statului prin exproprierea unor proprietăţi private precum uzina din Grande Chartreuse, aparţinând unei asocieri de indivizi ce au pus bazele acestei afaceri prin munca lor şi folosirea propriilor capitaluri. Este o monstruozitate să le confişti oamenilor bunurile ce le aparţin, doar pentru că opiniile lor religioase nu cadrează cu ideile guvernelor ce deţin puterea.
Oare pe ce baze se poate dezvolta şi trăi o societate, dacă sunt călcate în picioare şi dispeţuite normele dreptului, instituite să apere individul şi proprietatea? O astfel de încălcare nu este altceva decât o reîntoarcere la vremurile barbare unde nu se aplica şi respecta decât legea celui mai puternic.
Există oare vreun deputat de stânga, iar dacă există, din păcate sunt prea puţini, capabil să admită cât de odioase sunt aceste persecuţii religioase ce ne aruncă înapoi, în plin Ev Mediu.Iată ce a spus unul dintre ei, în faţa Camerei, domnul Labori:
„De douăzeci de ani, efectiv o bună parte din nevoile noastre începe să semene cu un război religios, declarat sau practicat pe ascuns, după cum bate vântul. Anticlericalismul, aşa cum este el înţeles, nu mai este apărarea puterii de Stat împotriva amestecului clericalismului. Sub pretextul toleranţei de gândire sau al libertăţii de conştiinţă, acoperindu-se adevăratele intenţii prin folosirea de cuvinte frumoase, niciodată până acum nu s-a produs un asemenea mare abuz, băgându-se pumnul în gura celui ce are o religie sau o concepţie filozofică ce nu corespunde cu cea a celor aflaţi la putere. M-am opus şi mă voi opune mereu împotriva prefăcătoriei celor ce vor de fapt să distrugă religiile, în timp ce ei sau apropiaţii lor practică, în circumstanţe solemne, pe a lor. Nu este de datoria Statului să impună unitatea morală a naţiunii prin impunerea ateismului oficializat atâta vreme cât nici cei aflaţi la putere nu se supun normelor ateiste când este vorba de ei. Franţa a suferit destul pe vremea lui Ludovic al XlV-lea când s-a dorit obţinerea acestei unităţi morale a poporului prin impunerea catolicismului cu forţa tuturor oamenilor, iar astăzi se face un efort asemănător, în numele nu ştiu cărei dogme materialiste, insuficient de satisfăcătoare, după mine, pentru felul fiecăruia de a gândi”.
Generaţiile ce vor veni vor judeca desigur persecuţiile religioase ale prezentului, expropierea clerului şi a ordinelor călugărilor, aşa cum noi judecâm acum Inchiziţia şi Edictul de la Nantes. De altfel, guvernul a invocat exact aceleaşi motive spuse pe vremuri de Ludovic al XIV-lea: necesitatea impunerii unităţii morale şi politice a ţării. Consecinţele activităţii guvernului vor fi la fel de nefaste ca şi cele produse de edictele date de marele rege. Se pare că guvernul este incapabil să înveţe ceva din trecutul nostru istoric.
O singură explicaţie, aparent ştiinţifică, putea fi folosită, nu pentru a justifica injustifi-cabilul, ci pentru a motiva expulzarea congregaţiilor: că acestea le predă tinerilor teorii religioase eronate, că se fac vinovate de răspândirea gândirii greşite, că profesori tobă de teorii ştiinţifice, capabili să le demonstreze logic trebuie să le ia locul.
Sunt concepţii de bază care, din nefericire, nu sunt luate în seamă de psihologia modernă, cu toată evoluţia ei. De fapt, psihologia modernă a demonstrat că dogmele religioase nu trebuie judecate prin filtrul valorilor raţionale, ci prin cel al faptelor pe cate le inspiră şi provoacă. Deci, nu trebuie luat în calcul gradul de adevăr sau de eroare al dogmelor. Ceea ce trebuie cu adevărat să ne intereseze sunt doar consecinţele faptele produse de influenţa dogmelor asupra oamenilor. Astfel, în Statele Unite vedem cum apar zilnic religii noi, utile ca mobil al activităţii unui grup de oameni şi, din acest motiv, respectate. De exemplu, religia mormonilor s-a dovedit până la urmă o binefacere pentru America deoarece a dus la apariţia mai multor mari oraşe prospere în regiuni pe vremuri inculte.
Practic, acest punct de vedere utilitar este capiltal pentru dezvoltarea unei zone geografice. Liberi cugetătorii atacă dogmele, pe motiv că sunt eronate, nefiind capabili să înţeleagă rolul religiilor. Este clar că din punct de vedere raţional, dogmele exprimă foarte puţin adevăr. Cu toate acestea, evoluţia istorică a umanităţii a demonstrat că cele mai importante civilizaţii au fost întemeiate cu sprijinul marilor credinţe religioase. Totodată, istoria ne învaţă că marile religii, credinţa în dogmele lor, au înfrumuseţat viaţa a milioane de oameni, că niciodată dogmele filozofice, spre deosebire de cele religioase, nu au reuşit să inspire stări de abnegaţie, de profund devotament, să declanşeze fapte de un intens altruism. Cu alte cuvinte, religiile sunt o forţă pe care Statul trebuie să o folosească, nu să o distrugă. Discipolii diferitelor religii trebuie combătuţi doar atunci când încep să persecute pe credincioşii cu altă orientare religioasă.
Creatoare de speranţă pe tremen lung, susţinătoare a celor slabi, loviţi de soartă, religiile au fost mereu un adăpost pentru cei condamnaţi la suferinţă. Doar religiile au ştiut să-i facă pe oameni să treacă cu bine peste spaima provocată de moartea fizică inevitabilă. Numai din aceste motive şi este de ajuns să-i considerăm pe cei ce-L glorifică pe Dumnezeu ca mari binefăcători ai omenirii, chiar dacă sunt nişte visători a căror imaginaţie fermecătoare a consacrat şi glorificat sfinţii. Judecate prin operele de binefacere pe care le-a înfăptuit, aceste auguste umbre merită să aibă parte de tot respectul gânditorilor şi filozofilor. Ştiinţa, care le ştie bine faptele, ar trebui să renunţe să-i mai combată şi ar face mai bine să le preamărească rolul pozitiv, sub aspect uman. Aceşti oameni ce l-au glorificat pe Dumnezeu, au fost pe vremuri elementele cele mai sigure în răspândirea unităţii morale a popoarelor. Se prea poate ca viitorul să-i transforme, dar atâta vreme cât sufletul omului va fi însetat de nevoia de speranţă, aceşti oameni n-or să dispară niciodată, ei fiind mereu de folos societăţii în dezvoltarea ei morală.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa”, din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.
