Psihologia politică şi apărarea socială (CXIX)

de Gustave Le Bon_
Arabii n-au acceptat să fie alungaţi în deşert, dintr-un motiv foarte întemeiat: deşertul nu poate hrăni pe nimeni şi, înainte de a accepta să crape de foame, mei multe milioane de oameni încep, în general, să opună o oarecare rezistenţă, tocmai când nu te aştepţi. Nu numai că indigenii nu au acceptat să fie alungaţi în pustiu, dar nu au acceptat nici să fie obligaţi să gândească precum coloniştii francezi, pentru simplu motiv, dovedit de-a lungul istoriei omenirii prin diferite conflicte, că niciodată un popor nu-şi schimbă mentalitatea pentru a adopta-o pe a altuia.
Cele două sisteme, cel social şi cel de mentalitate, s-au dovedit a fi în egală măsură detestate iar trecerea succesivă de la unul la altul nu ne-a oferit nicio ocazie, cât de mică, de-a ameliora ceva. S-a tot continuat cu seria de experienţe ruinătoare până când guvernelor noastre le-a venit mintea la cap, dându-şi seama că trebuie să-i lase ţării cucerite instituţiile ei, obiceiurile ei, modul său de viaţă, credinţele ei, aşa cum au procedat toate popoarele colonizatoare, în special englezii şi olandezii, aceasta fiind cea mai simplă, mai puţin costisitoare şi mai înţeleaptă soluţie.
Cu toate acestea, această soluţie este imposibilă, deoarece opinia publică nu vrea s-o accepte. Atitudinea reprezentanţilor administraţiilor noastre, ideile vehiculate prin intermediul ziarelor şi cărţilor, totul dovedeşte că nimeni nu este adeptul soluţiilor simple, raţionale şi rentabile.
Nu a trecut mult timp, în Occident, de când am scăpat de influenţa ideilor religioase şi greşim când trăim cu impresia că atitudinea noastră faţă de religie este universal valabilă peste tot. Foarte puţini intelectuali europeeni au înţeles că în Orient viaţa religioasă este mai importantă decât toate celelalte forme de viaţă: socială, politică, economică etc. lnstituţiile civile şi politice, viaţa publică sau privată, totul este, pentru adepţii lui Mahomet, pentru cei ai lui Şiva sau Buddha, coordonat şi subordonat legilor şi normelor religioase. Pentru orice oriental a bea, a mânca sau a dormi, a însămânţa câmpul, a culege recolta, totul este un act religios în sine. Englezii au înţeles aşa de bine acest lucru încât, în ciuda protestantismului lor rigid, le-a restaurat indienilor pagodele, i-au întreţinut cu largheţe pe preoţii lui Şiva sau Vişnu şi nu au favorizat deloc pe propriii lor misionari. Te poţi face luntre şi punte şi tot nu vei găsi, sub cerul britan-ic,avocaţi care să pledeze că mai degrabă să piară o colonie, decât să dispară un principiu.
Ca să fim câştigători, ar fi trebuit ca politica noastră colonială să promoveze protejarea religiei musulmane, ar fi trebuit să ne sprijinim pe congregaţiile musulmane influente, ar fi trebuit să întărim autoritatea preoţilor musulmani, înloc săi tot combatem şi să le slăbim autoritatea. Acestea ar trebui să fie bazele politicii noastre coloniale, în Algeria. Primul rezident francez în Tunis, unul dintre rarii guvernatori francezi ce au fost capabili să asimileze, să înţeleagă felul de a fi al orientalilor, guvernator pe care ne-am grăbit să-l retragem din postul său, a dat dovadă de un simţ politic foarte profund, mai ales când i-a sugerat beiului Tunisului să promulge decrete religioase pentru a impune, în ochii credincioşilor, legitimitatea măsurilor pe care dorea să le impună autohtonilor.
Să respecţi obiceiurile religioase ale arabilor, înseamnă să le respecţi toate instituţiile pe care le au, mai ales că acestea sunt inspirate, cum am mai spus,din credinţele lor religioase. Domnul Leroy-Beaulieu, din păcate, nu este de acord cu această politică pe care o consideră o politică a abstinenţei, precizând că „respectarea totală a obiceiurilor, tradiţiilor, moravurilor a ceea ce numim naţiunea arabă înseamnă că armata noastră, inclusiv coloniştii noştri trebuie să părăsească Africa, lăsând-o arabilor”.
Tradus din franceză de către Mircea COTÂRŢĂ spre luminarea minţii politicienilor dâmboviţeni şi a jurnaliştilor locali. Deasemenea, Mircea Cotârţă se ocupă cu tehoredactarea cotidianului „Dâmboviţa” din ziua a 25-a a celei de a opta luni a anului 2013.