Ce mai rea dintre lumile posibile (59) De Ia explozia urbană Ia bidonviile-ul global

de Mike Davis_
Cartierele de magherniţe ca St. Gilles, Whitechapel sau Bethnal Green atrag investitorii aristocraţieiale căror „speranţe de a realiza mari profituri de pe urma investiţiilor fuseseră o dezamăgire când le făcuseră în străinătate”, dar şi pe reprezentanţii clasei de mijloc inferioare pentru care cumpărarea unei locuinţe în centrul oraşului devenise „mijlocul cel mai răspândit şi cel mai uşor de abordat pentru a avea un profit de pe urma capitalului pe care-l aveau”. Jones a constatat că o importantă secţiune transversală a societăţii londoneze – de la magnaţi ce scoteau profituri de pe urma închirierii de magherniţe ca Thomas Flight (renumit pentru faptul că a obţinut mari sume de bani de pe urma a 18.000 de locuinţe închiriate) până la „mici comercianţi, antreprenori pensionaţi şi membri ai clerului ce deţineau sau închiriau fiecare câteva case” – din punct de vedere financiar, aveau tot interesul să susţină ruinarea East End-ului.
Acelaşi lucru s-a petrecu la Neapole (oraşul italian fiind denumit „Calcutta Europei occidentale”), în perioada de trecere din secolul al XIX-lea în secolul al XX-lea: observatorii comporani ai vieţii social-economice au rămas cu gura căscată, constatând existenţa unui adevărat miracol financiar bazat pe încasarea de chirii permanent mărite, de pe urma fondaci-ilor şi locande-lor care, cu trecerea anilor erau tot mai deteriorate şi insalubre. în extraordinarul său studiu despre săracii din Neapole, Frank Snow-den scria:
„La sfârşitul secolului (al XIX-lea), chiriile crescuseră de cinci ori în timp ce locuitorii oraşului sărăciseră de cinci ori. Ironia soartei: camerele cele mai sordide din cartierele cele mai sărace, cu magherniţe, aveau cele mai mari chirii pe metru pătrat. Cum aceste camere era cele mai ieftine, în termeni economici absoluţi, ele generau cea mai mare cerere. Din nefericire, cererea pentru aceste magherniţe creştea în paralel cu sărăcia, ceea ce provoca o creştere suplimentară ascendentă a chiriilor a căror victime erau tocmai cei ce erau mai puţin capabili să le plătească”.1)
Chiar şi acum, în primul deceniu al secolului actual proprietarii de spaţii închiriate obţin aceleaşi profituri obscene şi paradoxale de pe urma exploatării mizeriei urbane. Din generaţie în generaţie, elitele proprietarilor de terenuri din lumea a treia au devenit, de-a lungul timpului, mari exploatatori ai sărăciei urbane. „Fenomenul apariţiei proprietarilor rentieri, scriau Hans-Dieter Evers şi Rüdiger Korff, este în realitate un fenomen de origine urbană”.2) Numărul relativ ridicat de rezidenţi proprietari ai propriului lor spaţiu de locuit sau al squatterilor intraţi în legalitate cu locuinţele în care stau din America Latină este în contrast cu fantastica concentrare de proprietari de terenuri ce trăiesc în numeroase oraşe din Africa şi Asia. în studiul pe care l-au efectuat, primul, de altfel, cu acest subiect, cei doi cercetători germani descoperiseră că, în şaisprezece oraşe din Asia de Sud, 5% dintre cei mai bogaţi proprietari posedau aproape 53% din terenurile din mediu urban, în timp ce, în oraşele germane, 5% dintre propritari nu posedau decât 17% din totalul suprafeţei de terenuri din mediul urban.3)
1) Frank Snowden, Naples in the Time of Cholera, 1884-1911, Cambridge, 1995, p. 39.
2) Hans-Dieter Evers şi Rüdiger Korff, Southeast Asia Urbanism, op. cit., p.180.
3) Ibid. După cum subliniează autorii, „în ciuda importanţei subiectului, datele despre proprietarii de terenuri în mediul urban sunt foarte rare, spre deosebire de datele despre proprietarii de teren din mediul rural” (p. 184).
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.