Cea mai rea dintre toate lumile posibile (36) De la explozia urbană la bidonville-ul global

de Mike Davis_
După fuga Şahin Şahul, pe de altă parte, „familiile sărace au profitat de prăbuşirea serviciilor de poliţie pentru a pune mâna pe sute de locuinţe părăsite şi pe blocurile neterminate, pe care le-au reamenajat după ce s-au mutat în ele”. Spre marea pagubă a celor care se ocupau deja cu negustoria, săracii au instalat sute de chioşcuri, tarabe şi căruţe unde vindeau ilegal marfa, practicând, de cele mai multe ori evaziunea fiscală, transformând astfel „trotoarele în locuri comerciale foarte animate şi viu colorate”.
în Africa subsahariană, populaţia din mediul rural, la scurt timp după câştigarea independenţei, pur şi simplu a invadat oraşele. în majoritatea ţărilor, cu excepţia Africii de Sud, începând cu anii ’60, ritmul de creştere a populaţiei urbane era egal cu dublul creşterii naturale a populaţiei generale. Până în anii ’80, în majoritatea statelor africane, creşterea populaţiei urbane era susţinută de politici coercitive ce obligau ţăranii să vândă produsele agricole la preţuri inferioare celor de pe piaţă şi-i taxau pe cei din mediul rural în mod disproporţionat. Astfel, în Zair, preşedintele Mobutu critica cu regularitate „pericolele dezvoltării urbane hipertrofice, însoţită de flagelurile inevitabil precum creşterea şomajului şi criminalităţii”, în paralel continuând să exercite presiuni asupra celor din sate, într-un mod aşa de brutal, încât ţăranii, pentru a scăpa de greutăţile vieţii de zi cu zi, tot mai apăsătoare, nu aveau altceva de ales decât să fugă la oraş pentru a putea trăi. Cu toate acestea, de pe urma pretinsul „favoritism urban” al dezvoltării economice africane, noile mase de locuitori ai oraşelor, formate din cei fugiţi din sate, nu profitau deloc, în timp ce noua elită post-colonială şi militarii se îngrăşau pe spinarea ţăranilor, iar infrastructura şi serviciile oraşelor se deteriorau rapid.
în America Latină, în aceiaşi perioadă, alungarea de la putere a dictaturilor a creat breşe temporare ce au permis ocuparea cu forţa a terenurilor, iar puternicele rivalităţi de grup şi ameninţarea cu revoluţia ce bătea la uşă au oferit scurte posibilităţi imigranţilor urbani de a negocia buletinul de vot pentru a pune mâna pe terenuri sau pentru a avea infrastructura necesară. în Venezuela, conform unui studiu recent, „anii cruciali pentru constituirea de barrios în Caracas au fost cei din perioada 1958 – 1960”. După alungarea de la putere a lui Perez Jimenez până la alegerea lui Romulo Betancourt, junta povizorie aflată la putere a suspendat expulzările din barrios şi a dat şomerilor alocaţii publice. Rezultatul: 400.000 de oameni, cei mai mulţi săraci, în mai puţin de un an, s-au instalat în Caracas. Apoi, competiţia aprigă pentru obţinerea de voturi, dintre cale două mari partide politice venezue-lene, Acţiunea democratică (AD, de centru stânga) şi Copei (Comitetul pentru alegeri libere, de centru dreapta), a deschis larg porţile, pe care Perez Jimenez a încercat să le închidă, expansiunii explozive a extraordinar de multe barrios ilegale pe dealurile din jurul oraşului Caracas. Din acel moment, capitala Venezuelei şi alte oraşe au văzut crescând populaţia urbană într-un ritm asemănător celui african: în cursul anilor ’60, astfel încât s-a trecut de la 30% populaţie urbană, la 30% populaţie rurală.
Tradus din franceză de Mircea COTÂRŢĂ special pentru tinerii ce vor să devină politicieni, în speranţa că nu vor fi la fel de limitaţi intelectual ca cei mai mulţi dintre actualii politicieni, cu funcţii de decizie, din Parlamentul, prefecturile, consiliile judeţene sau locale şi primăriile României, spre paguba oamenilor simpli.