Nu am om !

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Câtă durere şi suferinţă ascund aceste cuvinte ale paraliticului de la scăldăroarea Vitezda! Este o durere care de veacuri se aude şi se va auzi continuu din gura oamenilor îndureraţi! Hristos când a trecut pe la scăldătoarea Vitezda, Dumnezeu fiind, a ştiut că paraliticul se află acolo de treizeci şi opt de ani, fără să se găsească un om care să-l ajute, însă întrebat, ca să audă şi oamenii de-a lungul vremii, de durerea semenilor lor, şi să nu rămână nemilostivi, el nu şi-a exprimat durerea trupească, ci durerea inimii, durerea că s-a simţit singur, părăsit de semenii săi: „Doamne, n-am om!” Dar Dumnezeu i-a dăruit sănătatea.
Câţi oameni sunt în jurul nostru singuri, care suferă, care pătimesc şi nu au un om care să le spună bună ziua, să le ofere un ceai, să le uşureze suferinţa cu o vorbă de mângâiere, să simtă că mai e cineva în lumea asta căruia îi pasă de ei, că cineva există şi pentru ei? Câţi sunt în spitale, singuri şi bolnavi, câţi vârstnici, care, deşi au copii, se găsesc închişi în azile? Câţi copii sunt abandonaţi în orfelinate şi pe străzi şi nu-i mângâie nimeni? Ce-ar spune Hristos în astfel de situaţii? Cu siguranţă că ne-am ruşina de tot ce ne-ar spune! Near aminti de mama Sa, căci pe Cruce fiind, s-a îngrijit să n-o lase singură, ci s-o lase în grija cuiva cât timp mai avea de trăit ea pe pământ. Ce vom răspunde când ne-o va da drept exemplu? Îi vom spune: „N-am bani s-o întreţin pe mama?” Sau ne vom justifica, probabil, spunând: „N-am spaţiu ca s-o ţin să locuiască la mine!” Dacă privim în jurul nostru, vom vedea că nu există niciun fel de îndreptăţire şi în sprijinul celor afirmate aduc o istorioară care circulă în diferite versiuni, dar cu aceeaşi morală. Se spune că, un fiu nemilos, i-a aranjat tatălui său vârstnic să locuiască singur într-un grajd. Deoarece bătrânul îngheţa de frig, i-a cerut o plapumă ca să se învelească. Fiul ia pregătit însă o pătură şi, împreună cu copilul lui mai mic, care avea cinci ani, s-a dus să i-o ducă bătrânului. Copilul, însă, a găsit o foarfecă şi a tăiat pătura în două. Când tatăl „nemilos” a luat pătura, văzând că era doar jumătate, i-a zis celui mic: „Ce ai făcut, fiule, de ce ai tăiat-o în două?” Şi cel mic i-a răspuns: „Ca să păstrez cealaltă jumătate când vei deveni şi tu bătrân şi bunic, să ţi-o dau să te acoperi când vei ajunge şi tu în grajd!”
Cutremurător exemplu, dar adevărat pentru noi cei de azi! Am devenit reci la inimă, nu mai punem preţ pe viaţa oamenilor, parcă mai rău ca niciodată. Şi dacă pentru bunicii noştri şi pentru cei care ne-au născut nu avem iubire şi respectul necesar, ca să le dăm ajutor, cum îi vom compătimi pe cei din jur, cum îi vom mângâia şi ajuta pe semenii noştri aflaţi în nevoie?
Se aude tot mai des zicala plină de răutate: „Moartea ta, viaţa mea!” – şi nu numai că se aude, dar îndrăznesc să spun că se şi pune în practică. Din nefericire, pentru cei mai mulţi oameni, astăzi grija principală a vieţii este „autoconservarea” şi traiul bun, dar pentru oamenii devotaţi lui Hristos, grija principală a vieţii lor trebuie să fie „jertfa de sine” Primii spun: „jertfeştel pe celălalt de dragul tău!”, în timp ce aceştia din urmă spun: „jertfeşte-te pe tine însuţi de dragul celorlalţi!”.
Dumnezeu nu iubeşte nimic mai mult decât mila. „Milă voiesc, iar nu jertfă” – spune Mântuitorul. Mila aduce cu sine nemurirea şi viaţa veşnică. Prin milă se face omul cel mai mult asemenea cu Dumnezeu. Prin milă şi tu poţi dovedi că mai eşti OM! Prin milă poţi să devii şi tu o „lumină” pentru lumea singură, necăjită şi slăbănogită de azi! Cu o inimă bună, poţi ajunge şi tu în rai!
Îmi aduc aminte cu ani în urmă, era secetă. Peste tot era pârjol. Am mers să vizitez familia unui preot bătrân, care o duce greu. L-am găsit pe stradă alături de doamna preoteasă, purtând în mâini câte două găleţi de apă. Da unde mergeţi cu apa? – am întrebat eu nedumerit. „Mergem la cimitir – îmi răspunde părintele – să udăm florile de pe mormintele părinţilor. Stăm doar în casa lor şi măcar atâta să facem şi noi pentru dânşii! M-au cutremurat spusele părintelui! Aşa şi noi, dacă n-am avut grijă de părinţii noştri, măcar atâta să facem pentru ei – să le udăm florile de pe morminte… dacă mai ştim unde le sunt mormintele!!!