Credinţa fără iubire nu luminează

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Iubirea adevărată nu se descrie prin cuvinte, ci prin fapte. Pe acest cuvânt mic „iubire”, se sprijină toată măreţia civilizaţiei omeneşti! Din nefericire însă, este un cuvânt pe care mulţi îl exploatează, dându-i conotaţii diferite, materiale sau spirituale. Iubirea materială este cea legată de folosul imediat şi de patimă, şi de aceea se şi risipeşte şi moare repede. Iubirea adevărată însă este darul lui Dumnezeu, şi de aceea se numeşte şi duhovnicească. Prin urmare, iubirea duhovnicească rămâne în veci, nu se pierde, ci se jertfeşte în orice situaţie de nevoie. Cel care dăruieşte iubire nu aşteaptă să primească înapoi şi, cu siguranţă, celălalt poate uşor s-o distrugă. Iubirea adevărată este admirată de mulţi, atunci când o întâlnesc, dar puţini sunt cei care pot să o păstreze. Despre iubire ne-a învăţat însuşi Domnul nostru lisus Hristos, pentru că „Dumnezeu este iubire” (I Ioan 4,16). Dumnezeu l-a dat pe Fiul Său la moarte, pentru ca noi să devenim „dumnezei după har”. Hristos este manifestarea desăvârşită a iubirii. Nu există iubire mai mare decât jertfa mai presus de fire a Domnului nostru Iisus Hristos. Sfântul Apostol Pavel, răpus de iubire şi de Jertfa lui Hristos pe Cruce, a înălţat un imn al iubirii, din care consemnez doar un singur stih: „Şi de a-şi împărţi toată averea mea, şi de mi-aş da trupul meu să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” Mulţi sfinţi ai Bisericii şi ai neamului au dat exemple de iubire şi jertfă!
Există în istorie un exemplu cutremurător, din timpul lui Brâncoveanu: turcii au prins cincisprezece creştini într-o curte şi i-au osândit la moarte. Şi-au pregătit armele şi i-au pus pe ostatici la perete.A fost plângere şi durere, momente tragice pentru ei, care, din clipă în clipă, stăpâniţi de frică şi agonie, îl aşteptau pe comandantul turc, care trebuia să vină şi să poruncească foc. Atunci şi-au întors cugetele şi inimile spre Cel care este nădejdea celor deznădăjduiţi şi s-au rugat toţi pentru ultima lor călătorie, zicând: „Dumnezeule, iartă-ne şi primeşte-ne lângă Tine! Pomeneşte-ne Doamne, când vom veni întru împărăţia Ta!” Şi iată că a venit comandantul turc şi i-a văzut pe soldaţi cu armele în mâini îndreptate spre creştini. A aruncat o privire sălbatică celor cincisprezece. O viţă de vie se întindea şi acoperea curtea. A rupt un ciorchine de strugure, ca să prelungească astfel agonia ostaticilor, dar când s-a pregătit să-l mănânce, unul din cei condamnaţi la moarte (proprietarul casei) a strigat la el zicând: „Nu mânca, ieri i-am stropit cu o otravă puternică, şi vei muri!” Comandantul turc s-a cutremurat şi, întorcându-se, le-a spus soldaţilor săi: „Dacă aş fi găsit un asemenea turc, i-aş fi dat şi viaţa mea! Strângeţi armele şi lăsaţi-i liberi pe toţi!”
Iată cum, puterea iubirii creştine s-a arătat mai puternică şi decât armele! Iubirea este cea care le biruieşte pe toate! Când omul are iubire, nu priveşte la greşelile celorlalţi, ci doar la greşelile lui. Nu vorbeşte niciodată de rău pe nimeni, ci dimpotrivă, îi acoperă pe toţi cu o îndreptăţire binecuvântată. Şi Mântuitorul Hristos spune: „Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care îl vede, pe Dumnezeu, pe care nu-L Vede, nu poate să-L iubească” (I loan 4,20).
Acest dar mare şi dumnezeiesc al iubirii, nu-l avem toţi, căci puţini oameni se nasc cu această harismă, iar alţii o dobândesc cu multă trudă şi luptă duhovnicească, pentru că este precum ploaia care cade pe pământ, fără de care nimic nu poate să încolţească. La fel şi omul trebuie neapărat să se lupte duhovniceşte şi să ceară de la Dumnezeu cu lacrimi să-i dăruiască sămânţa acestui dar dumnezeiesc în inima lui. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne îndeamnă următoarele: „Să nu spui că doar credinţa mea în Hristos poate să mă mântuiască, fiindcă aceasta este cu neputinţă dacă nu dobândeşti iubirea practică!” Aşa cum amintirea focului nu încălzeşte trupul, la fel şi credinţa fără iubire nu încălzeşte omul.