Necredinţa – cancerul zilelor noastre

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Unul din înţelepţii din vechime spunea: „Dumnezeu este Bunătatea”. Totul tinde atât de firesc către El, aşa cum planta se întoarce după soare ca să supravieţuiască.
La Dumnezeu oamenii vin pe diferite căi. Câţi oameni există, tot atâtea căi duc spre Împărăţia lui Dumnezeu. Unii îl cunosc pe Dumnezeu prin studierea creaţiei Lui („cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinulor Lui o vesteşte tăria”), alţii îl cunosc prin minuni care se întâmplă în viaţa oamenilor, minuni în urma cărora omul rabdă necazuri, mergând chiar şi la moarte pentru credinţă.
Iată un exemplu! Cu ani în urmă, un grup de electricieni au mers la o biserică pentru a instala fire electrice. Unul din fire traversa icoana Mântuitorului; pe la genunchii Lui. Unui lucrător i sa spus să spargă peretele în acel loc, însă el, având frică de Dumnezeu, a refuzat. Au refuzat şi al doilea, şi al treilea, dar al patrulea, un om mândru, râzând de ceilalţi, a luat dalta şi ciocanul şi a început să spargă peretele, iar când a ajuns la picioarele lui lisus, se uită la El cu batjocură şi zice: „Nu-i nimic, acuş o să-ţi revii!” A străpuns picioarele, a terminat lucrul şi i-a luat în râs pe colegi: „Iar vouă vă era frică! Dacă ar fi existat Dumnezeu, mar fi pedepsit.” A doua zi, trezin-du-se din somn, acest îndrăzneţ a încercat să se scoale, însă n-a putut, picioarele îi paralizaseră. Şi-a amintit atunci de fapta sa obraznică şi şi-a zis: „Ţi s-au terminat drumurile!” Cu toate stăruinţele medicilor, nu s-a mai putut face nimic. Cu toate acestea, duhul lui semeţ nu se smerea până în momentul când a înţeles că i se apropie sfârşitul. S-a trezit în el sentimentul pocăinţei! Au chemat un preot; la spovedit şi împărtăşit, şi sufletul lui, prin mila lui Dumnezeu, a plecat cu pace în veşnicie…
Iată că, Dumnezeu există şi noi trebuie să ne îndoim de aceasta; noi nu avem nevoie să nu se demonstreze acest lucru. „Să-L nege pe Dumnezeu sub bolta cerului înstelat, în preajma sicriului omului drag, la execuţia unui mucenic creştin este capabil doar un om mizerabil şi criminal”, spunea omul de stat italian D. Mazzini.
Credinţa în Dumnezeu nu este o legendă, un mit. Acesta e adevărul incontestabil şi necesar fiecărui om. Dacă religia ar fi fost o legendă, ea nu mai ajungea până în zilele noastre, păstrându-şi curăţenia, ci demult s-ar fi pierdut printre veacuri. Dacă nu ar fi existat Dumnezeu, nu ar fi existat nici discuţii despre El, dacă nu ar fi existat nici rai, nici iad, nici îngeri buni şi răi, viaţă veşnică, nimeni nu ar fi vorbit despre ele.
Există lumina, dar există şi întunericul. Există bunătatea, dar există şi răul. În lume există adevărul şi minciuna, bucuria şi necazul ş.a.m.d. Oare nu e cazul să tragem concluzia logică că antipozii asemănători celor pe care îi observăm în lumea văzută ar trebui să existe şi în lumea nevăzută, spirituală? Dacă există început trupesc, înseamnă că există şi început duhovnicesc. Dacă există moarte duhovnicească, trebuie să existe şi viaţă duhovnicească. Dacă există păcătoşenie, trebuie să existe şi sfinţenie. Dacă există cele vremelnice, trebuie să existe şi cele veşnice. Dacă există putreziciune, trebuie să existe şi neputreziciune. Dacă există viaţă pământească, trebuie să existe şi viaţa de după moarte.
Dacă Dumnezeu nu ar fi existat, nimeni nu i s-ar fi adresat Lui, nu i s-ar fi rugat. Dacă în Biserică nu ar fi fost Harul lui Dumnezeu, nimeni nu ar fi venit acolo. Nu te duci la fântână să iei apă, dacă în ea nu e apă.
Dar, un oarecare nebun a spus că Dumnezeu nu există şi masele oamenilor orbiţi au primit această idee. De ce? Pentru că Dumnezeu prin Legea Lui, interzice săvârşirea păcatelor, iar omului îi place să păcătuiască.
Într-o carte se spune că: s-au adunat odată oamenii în câmp şi L-au chemat pe Dumnezeu. „Dacă Tu, Dumnezeu exişti, au spus ei, de ce în lume domneşte atâta cruzime? De ce sunt atâtea războaie, ucideri, nedreptăţi, furturi?” Dumnezeu i-a întrebat: „Dar vouă vă place asta?” „Nu, desigur că nu ne place!, au răspuns ei. „Atunci de ce luptaţi, asupriţi şi furaţi? Oare Eu vă impun să faceţi asta?”
Dumnezeu ne-a lăsat voinţă liberă, pentru ca noi să facem liber alegerea dintre bine şi rău. Însă omul, iubind păcatul şi răutatea, nu vrea să se dezică de viaţa sa vicioasă, se străduieşte să se debaraseze de glasul acuzător al conştiinţei şi nu vrea să meargă din întuneric la lumină pentru ca nu cumva „faptele lui să se vădească” (loan 3,20).
Oamenii vicioşi doresc ca Dumnezeu să nu existe şi se străduiesc să insufle şi altora această minciună. Oare poate orbul să nege că în lume există lumină şi culori, sau surdul că nu există muzică? Sunt destui orbi care nu pot să-L vadă pe Dumnezeu. pentru ei, El nu există.
Sf. Ap. Pavel spune: „Va veni o vreme când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci -dornici să-şi desfăteze auzul şi plăcerea – îşi vor pune învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr… ” (2 Timotei 4, 3-4). Însă precum soarele există neîndoielnic pentru toţi cei care simt lumina şi căldura lui, aşa şi omul a cărui inimă îl simte pe Dumnezeu, nu poate să se îndoiască de existenţa Lui. Cineva a spus: „Dacă mii de oameni aduce argumente împotriva existenţei lui Dumnezeu, eu nu i-aş crede pe ei, fiindcă Dumnezeu e în inima mea.”
Oamenii zilelor noastre sunt afectaţi ca de cancer de necredinţă şi scepticism; sufletul este indiferent faţă de cele duhovniceşti şi se plictiseşte de cele pământeşti. Mulţi pierd interesul pentru viaţă, şi-şi pun capăt zilelor.
De aceea, omul trebuie să ţină minte, capul lui nu e o groapă de gunoi în care poţi arunca orice. Să nu uite nicicând că, este creat pentru veşnicie şi că sufletul lui este nemuritor. Să nu uite că, atunci când săvârşeşte păcatul, el pierde energia şi puterea e care le primeşte de la Dumnezeu odată cu naşterea sa. Aşa ajunge el la o stare când devine pustiu, când nu i se mai pare interesant să trăiască, deşi are de toate.
Aveţi grijă de credinţa şi iubirea voastră! De sufletul vostru!