Goi de viaţă

Preot loan ŞTEFĂNESCU
A trăi fără Dumnezeu este primejdia primejdiilor. Viaţa este precizia cu care omul înţelege că, fără Dumnezeu lucrând în noi, nu avem raţiunea de a fi. De aceea, Mântuitorul ne atrage atenţia: „Fără Mine nu aveţi viaţă”. Fără El suntem goi de viaţă. Tatăl L-a trimis pe Hristos să dea viaţă adevărată omului, ori dacă omul nu primeşte această viaţă adevărată, contrazice pe Dumnezeu, prin atitudinea sa.
De aceea, trebuie să prindem esenţialul, spiritul chemării Lui, pe care ne-o face mereu prin Sf. Evanghelie, de a trăi în El, căci fără El nu e viaţă. Numai El ne poate face viaţa aptă de a cuprinde toate frumuseţile şi bunătăţile creaţiei. într-o viaţă plină de Dumnezeu se pot dezvolta minunăţii de simţire. De aceea, Mântuitorul spune: „Siliţi-vă şi intraţi prin poarta cea strâmtă, că mulţi, zic vouă, vor căuta să intre şi nu vor mai putea” (Luca 13,24).
Ne îmbulzesc sugestiile în zilele noastre, însă cea mai bună este aceasta, dată de El. Să ne silim s-o alegem. Să intrăm în această împărăţie a lui Dumnezeu, pentru a sta cu El. Spune Mântuitorul: „După ce se va scula stăpânul casei şi va închide uşa şi veţi începe să staţi afară şi să bateţi la uşă, zicând: „Doamne deschide-ne! – şi El răspunzând, vă va zice: Nu vă cunosc pe voi”. Mulţi, după ce au trăit o viaţă fără Dumnezeu, vor vrea să intre, dar nu va fi posibil. Mulţi vor bate la uşă aşa cum cineva, simţindu-şi moartea aproape, cere să fie împărtăşit, după ce toată viaţa, numai grijaasta n-a avut-o. Răpunsul este clar: „Nu te cunosc!” Este cea mai grea pedeapsă – să nu te cunoască Dumnezeu. De multe ori eşti chemat la câte cineva, care nici să vorbească nu mai poate, iar rudele îţi cer speriate: „părinte, haide împărtăşeşte-l să nu moară neîmpărtăşit” (şi omul în cauză, de fapt, nu s-a împărtăşit niciodată). Preotul se chiunuie atunci să vadă dacă mai e vreo licărire de înţelegere în el. Cine ştie, poate ca tâlharul pe cruce se căieşte în ultimul moment. Dar nu bolnavul l-a chemat, ci rudele. Practic, cam aşa se împărtăşesc oamenii, să nu le meargă rău şi nicidecum pentru a-L urma pe Hristos. Le e frică să nu păţească ceva rău, după moarte. Şi în Biserică, omul vine la Sfânta împărtăşanie, că aşa se vine, nu vine aprins de dorul părtăşiei cu Dumnezeu: „Doamne, numai cu Tine şi în Tine vreau să trăiesc!” De aceea s-a şi frământat Mântuitorul: „Părinte, voi fi în ei dragostea Ta, ca ei să se poată conduce după ea.” Vor zice unii: „am împlinit toate”. „Aţi împlinit, dar nu aţi venit la Biserică cu gândul de a vă împărtăşi cu Mine, pentru ca Eu să vă fiu viaţă şi să vă călăuzesc. Aţi venit nu de dragul Meu, ci de dragul vostru, să vă meargă bine treburile în săptămâna ce urmează; nu pentru ca mentalitatea voastră să fie ca a Mea. Nu vă cunosc, fiindcă nu pe MIne M-aţi dorit, ci tot pe voi.”
Inima omului ori e dragoste dumnezeiască, ori nu e nimic. Ca şi mintea: ori e mintea lui Hristos, ori nu e. Cum vorbeşte Mântuitorul despre Iuda: „Mai bine nu s-ar fi născut omul care trădează, care renunţă la mentalitatea dumnezeiască”. Iuda s-a angajat, iar apoi a părăsit mintea lui Hristos, mentalitatea Lui, şi s-a lepădat de ea. Mulţi fac la fel ca el… şi au aceeaşi soartă.
De aceea, dacă Hristos a venit în viaţa noastră, este absurd să ne conducem după altceva şi nu după Legile Lui. E o nenorocire să gândim altfel decât gândeşte El despre noi. în momentul când unii dintre farisei i-au făcut observaţie îndemnându-L să-şi certe ucenicii, că fac larmă, El a răspuns: „Dacă aceştia vor înceta să strige, pietrele vor striga”. E absurd ca o piatră rece să simtă şi, totuşi, Mântuitorul cere de la piatră să fie capabilă să strige şi ea de bucurie că e călcată de Cel ce vine să ne fie simţire şi călăuzire.
E cazul să înţelegem că numai dumnezeieşte trebuie să simţim şi să gândim. Ar fi un mare câştig pentru omenire. Mântuitorul ne cere să ne trăim viaţa în folosul nostru, după gândirea lui Dumnezeu. Canonul pe care El ni-l dă este iubirea, care spune totul. Vin oamenii şi se plâng: „n-am postit, părinte”. Eu le răspuns: „atât cât L-ai iubit, atât şi şi postit! Cum să te scuzi: „Doamne, nu Te-am iubit?” Ce rost are scuza asta? Când îl iubeşti pe Dumnezeu, atunci ştii ce ai de făcut! Când spui: „n-am avut timp să mă rog”, înseamnă că nu L-ai iubit pe Dumnezeu, că nu-L ai călăuzitor.
Vă întreb acum: îl iubiţi pe Dumnezeu?
Ce bine ar fi ca răspunsul să fie afirmativ; dacă lumea ar începe să trăiască cu Dumnezeu. Cât de minunat este să poţi crede în iubirea cu care stă lângă tine Dumnezeu!