Dezorientarea – o nouă robie a lumii

Preot loan ŞTEFĂNESCU
Dacă omul nu se va întoarce la Dumnezeu, dacă nu va accepta să-şi regândească atitudinea, dacă nu va restabili relaţia cu El, tot ceea ce i se întâmplă e o consecinţă a alegerii lui. Dumnezeu nu pedepseşte, cu dreaptă judecată dă fiecăruia ceea ce şi-a ales. „Eu v-am pus în faţă binele şi răul, viaţa şi moartea, alege binele ca să ai viaţă veşnică”, se spune în Vechiul Testament. Deci, oamenii ce seamănă, aceea culeg, după cum spune o zicală chinezească: „Ai sădit păr? Nu aştepta piersici!”. Omul nu poate şti planurile şi lucrările lui Dumnezeu, dar tot ce ar trebui să ştie şi să fie încredinţat este că Dumnezeu vrea binele şi nu moartea păcătosului, că nimic nu e întâmplător şi că tot ceea ce face şi îi dă omului, o face spre folosul lui. Chiar şi cele mai grele încercări, sunt date, pentru pocăinţa oamenilor, pentru ca prin acestea oamenii să înveţe să aprecieze cele folositoare, să aleagă binele. Doar aşa se mai trezeşte omul din amorţeala păcatelor. Dumnezeu ştie pe fiecare. Poate că vă amintiţi de legenda omului olog de la marginea unui drum pe lângă care treceau Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli. întrebat de ce trebuie să sufere acest om, Mântuitorul le răspunde că dacă ar fi avut picioare ar fi trecut ţara prin foc şi sabie. Iată câte căi necunoscute are Dumnezeu! Dacă omul ar acţiona pe aceeaşi lungime de undă cu Dumnezeu, dacă i-ar cunoaşte şi i-ar face voia, atunci ar lua totul cu mulţumire, cu înţelegerea Părintelui Ceresc care dace totul numai spre bine, urmărind ca acest bine să fie nu numai aici pe pământ, ci şi dincolo, în viaţa veşnică.
Trăim vremuri tulburi, vremuri de frământări sociale, când avem doar speranţa unei stări sociale mai bune şi mai aproape de Adevăr, dar nu suntem în posesia ei. în această stare de lucruri, se atacă mult credinţa în Dumnezeu, socotită de unii ca fiind de prisos sau ca impediment în progresul social. După părerea lor religia trebuie nimicită iar aşezământul social trebuie revoluţionat. Această nesăbuinţă a lor, a introdus în viaţa socială o perturbare, o nelinişte şi o nesiguranţă socială, făcând să trăim vremuri tulburi, vremuri de dezorientare totlă a omenirii.
în această atmosferă, se caută soluţii pentru rezolvarea problemelor puse de vremuri şi împrejurări. Oamenii încearcă să se organizeze în aşa fel încât să aducă un maximum de folos societăţii, stăruind să realizeze idealul social. însă cea mai neglijată latură este latura spirituală, care, prin sine constituie baza tuturor fenomenelor sociale. Lipseşte credinţa în Dumnezeu, fără de care nu-i cu putinţă să acţionăm cu succes real în societate. Putem spune că, astăzi, lumea nu mai că uită de Dumnezeu dar că respinge şi ideea de Dumnezeu. „Dumnezeul nostru – strigă lumea de azi – este maşina!” şi ecoul acestui strigăt pătrunde peste tot. Scopul şi tendinţele vieţii au început să fie reduse la progresul materiale, la mărirea stpânirii omului asupra forţelor naturii şi acapararea de bogăţii, la confortul extren al vieţii. Ştiinţa, tehnica şi chiar însăşi viaţa fizică în loc să fie mijloace binefăcătoare sau păgubitoare – după cum sunt întrebuinţate – astăzi, pentru omul contemporan au devenit scop.
Astfel, cu toate invenţiile tehnice strălucitoare, cu tot progresul de care se vorbeşte în lume unde trebuia să domine adevărata frăţietate, egalitate, libertate, iubire şi dreptate, acum toate s-au îndepărtat de noi. Dezvoltarea înaltă a minţii unora stă alături de ignoranţa maselor populare; munca peste măsură a unora alături de cei ce îşi permit a fi în permanenţă „pierde-vară”; munca fără de nădejde şi plină de suferinţă alături de o viaţă plină de plăceri; bogăţii peste măsură alături de mizerie şi sărăcie – sunt tablouri reale ale lumii de azi. Ele au devenit obişnuite şi arată clar dezumanizarea omului, căci individualismul economic ca şi tehnica, nu pun în centru pe om. Tendinţele economice sunt antipersonale şi neumanitare, întrucât prin ele se produce mecanizarea şi tehnicizarea vieţii omeneşti. în acest fel viaţa economică a devenit o viaţă în afara vieţii spirituale dacă nu chiar în conflict cu ea. Maşina e chemată să elibereze pe om şi să-i uşureze munca. Aceasta e chemarea tehnicii. Însă, întrucât ea a devenit dominantă, în locul acestei eliberări, ea supune omul unei noi robii, dezorientându-l.
Lumea de azi este dispusă să se mândrească cu timpul său. Desigur, nu putem omite rezultatele progresului la care s-a ajuns. Dacă ar învia străbunii noştri, ar rămâne uimiţi de ceea ce ar vedea. Însă, aceste biruinţe n-au acoperit şi nici n-au înlăturat nevoile omeneşti. De ce? Pentru că s-a uitat latura esenţială a vieţii – latura spirituală – şi de aceea, cu toată strălucirea timpului, omul încă rătăceşte pe căi străine.
De aceea, în timpurile noastre, e nevoie să ne întoarcem la calea credinţei; e nevoie să înnoim puterile culturii şi să introducem în viaţa contemporană baze spirituale care stau în strânsă legătură cu credinţa în Dumnezeul dreptăţii şi al iubirii şi să luăm seama la chipul lui Dumnezeu ce se află în fiecare om. Numai în lumina credinţei, progresul va căpăta sensul şi rostul lui adevărat.