Strigă-L cu credinţă şi cu lacrimi, şi va veni

Preot loan ŞTEFĂNESCU
După cum citim în Sfânta Scriptură, Mântuitorul nostru lisus Hristos, mergea din cetate în cetate şi din sat în sat, şi le făcea bine oamenilor. Cum? Prin Cuvântul Său care era atotputernic. Prin cuvântul Său a deschis ochii sufletelor, pentru ca omenirea să iasă din întuneric. Tot prin cuvântul Său a vindecat trupuri bolnave, trupuri care se chinuiau şi nu găseau vindecarea nicăieri. Le-a făcut bine, fără medicamente.
Pentru toate acestea. El n-a luat nicio răsplată. Singura Lui răsplată era ca oamenii să creadă în adevăratul Dumnezeu, să facă voia lui cea sfântă şi să devină copiii Lui iubiţi. De aceea, toţi vorbeau despre El şi doreau să-L vadă şi să-L audă, toţi doreau să-şi ducă bolnavii la El să-i vindece. Şi Hristos, neobosit, se ducea pretutindeni. Aşa a ajuns şi în părţile Tirului şi Sidonului; în aceste părţi în care împărăţea vrăjitoria şi idolatria, împărăţea diavolul. Dar ce diavol, ce vreăjitor putea să stea înaintea Lui? Şi iată că vine înaintea Lui o femeie cananeancă, strigând cu putere: „Miluieşte-mă, Domane, Fiul lui David!” (Matei 15,22).
Oare ce avea această femeie de strigaă Fata ei era chinuită de un diavol; făcea spume la gură, îşi rupea hainele de pe ea, scotea sunete sălbatice, spunea cuvinte urâte, se arunca asupea oamenilor să-i lovească, făcea toate cele pe care le fac cei posedaţi de diavol. Fata era demonizată.
Cât de îndurerată era această mamă, câte lacrimi nu vărsase, la câţi doctori şi vrăjitori nu fusese cu ea… cheltuise tot ca să-şi facă fata bine! Dar fata ei continua să se chinuiască. Mama se uita la ea cum se chinuia şi o durea sufletul că n-o poate ajuta. Ar fi preferat să sufere ea în locul fetei, de s-ar fi putut! Ar fi putut ca Dumnezeu să-i taie ei ani de viaţă şi să-i dea fetei viaţă şi sănătate! Parcă o auzim: Ah, fata mea! De ce să suferi atât de mult? Oare nu e un leac sau un doctor să te facă bine?
Şi iată, Doctorul a venit! A venit Mântuitorul Hristos; a venit fără ca ea să-L aştepte. Pentru că El, oricât era de departe, ştia ce se întâmplă în casa femeii necăjite. El ştie ce se întâmplă în fiecare casă, fiecărui om. Şi este gata să ajute. Strigă-L, şi va veni!
Femeia a strigat o dată: „Miluieşte-mă, Doamne…!”, a strigat de două ori, a strigat de mai multe ori, încât vuia ţinutul de strigătele ei de disperare. Dar, curios lucru, Mântuitorul Hristos părea indiferent. Însă El nu era indiferent, ci voia să-i încerce credinţa acelei femei. Şi femeia, ca o stâncă neclintită, a continuat să strige: „Doamne, miluieşte-
mă!”
Într-un final, El îi răspunde că: pâinea pe care cineva o are pentru copiii lui, nu e corect s-o arunci la câini. Femeia nu s-a supărat, nu şi-a pierdut speranţa, ci a răspuns cu smerenie: „Ştiu, Doamne, că nu sunt copilul Tău; nu fac parte din poporul ales. Noi, care ne închinăm la idoli, care credem în vrăji şi facem atâtea păcate, suntem ca şi câinii, un popor necurat. Dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânului lor. Şi eu sunt un „câine”, dar cer dragostea Ta. Fie-Ţi milă de noi!”
Aşa a învins cananeancă, iar lisus Hristos a făcut minunea!
Vedeţi, oameni buni, ce putere are credinţa? Vedeţi ce a reuşit o femeie simplă, prin credinţa şi stăruinţa sa? „Doamne, miluieşte-mă!” spunem şi noi de multe ori, dar, parcă Dumnezeu nu ne mai ascultă. De ce nu se întâmplă şi cu noi sau cu copii noştri, minuni? De ce? Pentru că „Doamne miluieşte!” pe care îl zicea femeia canineancă. Aceea îl spunea cu credinţă, cu smerenie şi cu lacrimi. Dacă şi noi îl vom spune la fel ca ea, atunci uşile închise ale milei lui Dumnezeu se vor deschide; atunci vom vedea şi noi minuni.