Nu vă lăsaţi păcăliţ

Preot Ioan ŞTEFĂNESCU
Toţi ne declarăm creştini. Dar, întreb: suntem într-adevăr creştini? Ca să fie cineva creştin, trebuie să asculte şi să facă tot ce zice Hristos Mântuitorul. Acesta este semnul de recunoaştere a unui creştin adevărat. Şi ce zice El: „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie!” Auziţi ce zice? El nu forţează pe nimeni, ne arată doar că înaintea nostră sunt două drumuri: drumul satanei, care la început pare uşor şi mulţumitor, dar la sfârşit este prăpastie, iad; şi drumul lui Hristos, care pare îngust şi dificil, anevoios şi obositor, cu multe piedici şi ispite, drum care seamănă cu drumul Golgotei, dar la sfârşitul căruia este viaţa veşnică.
Alege şi tu unul! Eşti liber să alegi, dar din clipa când ai ales să urmezi drumul lui Hristos, trebui să împlineşti trei condiţii: să te lepezi de tine, să-ţi iei crucea şi să urmezi Lui.
Auzind oamenii aceste condiţii se miră şi se întreabă: Cum, Hristos, care ne-a poruncit „să ne iubim aproapele ca pe noi înşine”, zice acum să ne urâm pe noi? Cum se împacă să urăşti şi să iubeşti?
Fiecare om are ceva deosebit care îl distinge de toţi ceilalţi. Precum frunzele care sunt în acelaşi copac sunt asemănătoare, dar, după cum zic naturaliştii, fiecare frunză are ceva diferit de celelalte, aşa şi omul, ca persoană are ceva deosebit, este unic şi irepetabil. Pentru ca omul să dăruiască, să trăiască şi să progreseze are în interiorul său viu instinctul vieţii. Fiecare om se iubeşte pe sine. Dacă îi e foame se îngrijeşte să mănânce, dacă îi e sete, caută să bea ceva, dacă îi e frig, caută să se încălzească, dacă e bolnav, caută medicamente. Niciun om nu se lasă pe sine flămând, însetat, gol sau bolnav.
Când Mântuitorul Hristos zice: „să se lepede de sine”, să nu înţelegem să ne urâm sinele, care este credinţa lui Dumnezeu şi trebuie să-l îngrijim, ci trebuie să înţelegem altceva, şi anume: să nu fie totul pentru noi, pentru sinele nostru şi nimic pentru alţii. Să nu fie omul închis în cochilia sa ca un melc, să se îngrijească doar de el şi de plăcerile lui; el trebuie să privească şi să-şi dovedească grija şi faţă de cei din jur, aşa cum a făcut-o Hristos. El şi-a dat viaţa pentru noi. Aşa şi creştinul adevărat: se răstigneşte, suferă şi pătimeşte pentru aproapele său. Cel iubitor de sine îi răstigneşte, îi exploatează şi îi chinuieşte pe alţii, pentru sine. Aşadar, trebuie să ne lepădăm nu de omul creat de Dumnezeu, ci de omul rău, omul cel vechi, stricat de poftele înşelăciunilor, pe acesta trebuie să-l urâm. Câtă vreme în inima noastră trăiesc patimi, nici pe Dumnezeu, nici pe aproapele nostru nu-l iubim şi nu se cade să ne numim creştini, oameni ai lui Hristos. Însă pentru a nimici răutăţile şi patimile este nevoie de o luptă dură, este nevoie de harul lui Dumnezeu, care dezrădăcinează din noi „iubirea de sine”, acest copac neroditor şi sădeşte în noi iubirea lui Hristos, care duce la iubirea aproapelui.
Aşadar, ca să trăiască iubirea lui Hristos, trebuie să moară în noi patimile! Dacă nu vom fi atenţi la acest deziderat şi nu vom lua aminte la chemarea lui Hristos, atunci, aşa cum a spuns un sfânt al zilelor noastre, lumea va fi plină de necredincioşi. Şi dacă se stinge Biserica, se stinge soarele. Nădăjduim însă, că lumina credinţei va lumina pe tot omul ce vine în lume şi oamenii vor înţelege că „fără Dumnezeu nimic nu se poate”.
Unde sunt vremurile de altădată când oamenii aveau frică de Dumnezeu, când sărbătorile erau respectate cum se cuvine, când se ruga o băbuţă lui Dumnezeu şi în câteva clipe venea ploaia în vreme de secetă?
Cu ceva timp în urmă am citit o carte cu titlul „Lumina muntelui”, în care se vorbea despre viaţa unui băiat care credea mult în Dumnezeu, însă profesorii şi colegii lui nu credeau şi îşi băteau joc de el. La şcoală îl strigau ironic „popa”, dar acesta, prin minunata sa credinţă şi putere, a reuşit, cu ajutorul lui Dumnezeu, să atragă şi pe alţii la Hristos. Iată ce poate face omul când are credinţă adevărată! Toţi ar trebui să plecăm capul în faţa unor asemenea oameni. Ar trebui să nu ascultăm ce zic ateii şi necredincioşii, ci să ascultăm ce ne zice Hristos. Nu vă lăsaţi rătăciţi! Multe vom vedea, dar la sfârşit nu vor învinge aceştia care se cred învingători, ci va învinge Hristos. Să fiţi siguri de asta. Plângeţi pentru păcatele voastre, păstraţi-vă credinţa şi trăiţi după principiile ei cu familia şi copii voştri. Doar aşa fiecare dintre noi se va învrednici să audă din gura lui Hristos: „Bine slugă bună şi credincioasă! Peste puţine ai fost pus, peste multe te voi pune. Intră întru bucuria Domnului tău” (Matei 25,21).